Ne place, la fiecare sfârşit de an, să planificăm anul următor, să ne imaginăm ce ne-ar putea aduce el, bun sau rău. Şi, pentru că de Crăciun nu ne putem gândi decât la lucruri bune, Spunesitu.ro vă propune o trecere în revistă a celor mai aşteptate evenimente ale rockului românesc în 2012. Nu este un clasament, nu este o înşiruire cronologică dar, cu siguranţă, fiecare dintre evenimentele pomenite va stârni multă emoţie. Pentru că, în spatele fiecăruia dintre ele, istoria se împleteşte cu legenda. 2012 se anunţă bogat în concerte mari: Holograf colaborează cu Angela Gheorghiu şi lansează un nou album, Cristi Minculescu a anunţat spectacolul aniversar Iris - 35 de ani, Phoenix sărbătoreşte 50 de ani de existenţă, se întoarce Kempes, vocea-emblemă a formaţiei Cargo, cu un supergrup care respiră aerul şi istoria rockului timişorean, şi se relansează Timpuri Noi. Pe care dintre aceste evenimente mizaţi?

Nu stim cum va arăta anul electoral 2012 si este posibil ca nici măcar protagonistii să nu stie. Putem presupune, însă, că în culise încep să se desfăsoare unele miscări de trupe. Inclusiv trupe rock.Vor apela partidele, ca de fiecare dată până acum, la sustinerea unor artisti? Pentru ce candidati vor opta acestia si în ce conditii? Urmărind de-a lungul anilor relatiile dintre rock si politică putem obtine un răspuns.

„Şoc în lumea muzicală! Cristi Minculescu, de la Iris, se retrage definitiv. Artistul are nevoie de un nou transplant. Vezi ce organe îi sunt afectate”, este breaking-news-ul zilei. Ştirea lansată de Evenimentul zilei a fost rapid preluată de mai toate tabloidele, dar şi de ziare considerate serioase. Sunt citate surse apropiate artistului, dar faptul că Rodica Minculescu şi Cosmin Nicoară, impresarul trupei, dezmint informaţia, nu are nicio relevanţă. Pentru ziariştii în cauză, doi dintre oamenii cei mai apropiaţi lui Cristi Minculescu nu se încadrează în categoria surselor credibile. Sunt situaţii în care goana după rating depăşeşte limitele oricărei decenţe. Nu e prea mult?

Superstarurile muzicii de astăzi par cuprinse de nostalgie. Poate din lipsă de inspiraţie, poate din dorinţa de a recupera idolii trecutului, multe figuri importante ale muzicii actuale şi-au propus să urce în topuri prin puterea cover-urilor. Spunesitu.ro vă invită să ne amintim, împreună, cover-uri celebre ale muzicii şi să alegeţi: cover-ul sau originalul?

Sunt trei motive simple pentru care ne place Muzica Regelui. Pentru că este un gest al greutăţii aducerii aminte, un gest al gratuităţii lucrurilor simple, dar şi pentru că ne confirmă faptul că muzica chiar poate salva vieţi. De fapt, motivele de mai sus nu sunt numai o chestiune perceptivă, ci par a fi concluzia unei orânduiri întucâtva voite a pieselor de pe discul intitulat chiar aşa: „Muzica Regelui” (Curtea Veche Publishing, 2011), o emoţionantă / exemplară / veselă punere la un loc a piselor muzicale cele mai îndrăgite de către Majestatea Sa Regele Mihai.

Steve Jobs avea o mare pasiune: muzica rock’n’roll. Era aproape obsedat de Bob Dylan, a avut o prietenie lungă şi tumultoasă cu Bono, melodia celor de la The Beatles, „Strawberry Fields Forever” l-a ajutat să îşi definească filosofia de business şi, nu în ultimul rând, a avut o poveste romanţată cu Joan Baez. Sunt lucururi mai puţin ştiute, dezvăluite, însă, în toată splendoarea, de către Walter Isaacson, autorul pasionantei biografii a lui Jobs, intitulată chiar aşa, Steve Jobs.

“O fantomă bântuie Europa”. N-are formă şi nici consistenţă, dar totuşi există, are stil şi este subversivă. Şi, desigur, se vede foarte bine pe peliculă. Dovezi cu privire la apriţiile ei se tot ivesc, iar cel mai recent se pare că a fost văzută la Londra. Mai precis, la unul dintre cele mai mari muzee de arte decorative din lume. Este vorba despre fantoma postmodernismului şi ea poate fi văzută de aproape la Victoria and Albert Museum, din Londra, în cadrul expoziţiei “Postmodernism: Style and Subversion 1970–1990”. Şi pentru cu tot suntem stat membru UE, iar a călători este frumos, uşor şi mereu surpinzător, cine are drum prin capitala Marii Britanii, în următoarele patru luni, poate merge să o vadă cu proprii ochi.

Despre Londra se pot scrie pagini întregi. Este, după mine, un oraș pentru toate gusturile, care îi poate încânta deopotrivă pe amatorii de cultură și de distracție, de plimbări și de shopping, de muzee și de parcuri. Așa că vă voi spune care sunt cele 5 lucruri care îmi plac mie personal la Londra și care m-ar face oricând să revin acolo. De dragul articolului le-am pus într-o ordine, ceea ce nu înseamnă că e un clasament. Așa cum nu înseamnă că sunt singurele.

Moartea lui Steve Jobs a lăsat multe goluri. Printre altele şi în compania Walt Disney. Şi asta pentru că după ce Disney a cumpărat Pixar, în 2006, pentru suma de 7,4 miliarde de dolari, Jobs a ajuns să deţină pachetul majoritar de acţiuni (50,1%) la The Walt Disney Company. S-a tot speculat pe tema asta. The Economist, de pildă, se întreabă “Cine îl va guverna, de acum înainte, pe Mickey Mouse”. Nu se ştie. Cert este că aceste dileme şi polemici i-au făcut pe mulţi să îşi amintească de bătrânul Walt Disney. Poate mai curând vizionar decât talentat, Walt Disney nici măcar nu a fost el cel care l-a desenat pe celebrul şoarece Mickey. Dar a avut curajul să să parieze pe idei şi tehnologii netestate în prealabil, astfel încât să poată să îşi răpună toţi inamicii: de la Bugs Bunny la realitatea înconjurătoare, pe de-a-ntregul. De fapt, el însuşi o spunea: “I believe in being an innovator.”

Sezonul cinematografic toamnă-iarnă 2011-2012 se anunţă cel puţin promiţător. După ce regizori/filme că Lars Von Trier, cu Melancholia, sau Terrence Malick, cu The Tree Of Life au deschis toamna cinematografică, prin prezenţa lor deopotrivă în cadrul festivalurilor internaţionale (Venezia, Cannes, Toronto International Film Festival, New York Film Festival etc), cât şi a cinematografelor, n-am îndrăzni să ne mai aşteptăm la ceva mai spectaculos de atât. Şi totuşi, lunile ce vin promit să aducă o suită de nume mari şi, odată cu ele, filme cel puţin interesante - Steven Spielberg şi Robert Redford, Marylin Monroe şi William Shakespeare, Freud şi Jung etc.

Privind exemplele laureaţilor din 2011 ai celor mai importante premii pentru Jurnalism din lume - Pulitzer şi Albert Londres - nu putem să nu ne întrebăm: ce mai însemnaă jurnalismul în ziua de azi? Şi mai ales, ce mai înseamnă jurnalismul în România? Cât de fidel mai este el principiilor fundamentale ale creativităţii, originalităţii şi ce fel de informaţie ne oferă el? Ce jurnalist român ar merita să fie răsplătit cu un premiu Pulizer?

Ia un copil și gândește-te ce l-ar bucura cel mai mult (în afară de ciocolată și jucării). Poveștile. Da, poveștile. Căci indiferent de cât de pre- sau post- moderne sunt vremurile pe care le trăim, poveștile vor rămâne veșnic coloana vertebrală a umanității. Cu toții iubeam să ni se spună sau să ni se citească povești, când eram copii. Chiar dacă acum recuperăm cu dificultate momentele acelea în care ne zbăteam la granița dintre real și imaginar, trezire și visare, neștiind exact pe care să o alegem, ele vor rămâne mereu înfipte în profunzimea subconștientului nostru. Poveștile nu sunt, însă, numai pentru copii, așa cum s-ar putea crede. Și asta pentru că în lumea asta există un om care știe să spună povești pentru adulți, ca nimeni altul. Numele lui este Terry Gilliam, iar cineva ar trebui să ia în seamă această realitate și să îi făurească o stea pe care să scrie: “Terry Gilliam, cel mai bun povestitor al omenirii.”

Arta şi politicul crează realitatea şi se influenţează reciproc. Dacă ne dorim o societate amorfă, care stă în poziţie de „drepţi” în faţa unor mesaje politice derizorii, atunci putem continua să perpetuăm indiferenţa cu privire la arta şi cultură. Dacă ne dorim, însă, schimbarea, atunci poate că ar fi cazul să începem de la lucrurile cele mai naive, cele mai vizibile, dar şi cele mai de impact. 

Numele scriitorul Mircea Cărtărescu apare pe o listă neoficială a favoriţilor la câştigarea premiului Nobel pentru literatură, pentru anul 2011. Vestea s-a împrăştiat după ce casa de pariuri din Marea Britanie, Ladbrokes, l-a inclus pe scriitorul român al nouălea pe lista favoriţilor, cu o cotaţie de 20/1. Asta se întâmplă după ce cu doar doi ani în urmă României i s-a întâmplat un lucru extrem de frumos, Herta Müller primind premiul Nobel pentru literatură. Crezi că Mircea Cărtărescu are şanse la câştigarea premiului Nobel pentru literatură?

Într-un oraş deloc oarecare (dacă nu New York, atunci sigur Paris şi dacă nici Paris, atunci singura variantă posibilă nu mai rămâne decât Veneţia) Ion se îndrăgosteşte de Maria. Maria este implicată, însă, într-o relaţie serioasă cu Gheorghe. Gheorghe care nu o iubeşte pe Maria, ci pe Floarea. Evident, nici situaţia Floarei nu este simplă, pentru că, deşi ea îl iubeşte pe Gheorghe, are, totuşi, o relaţie serioasă cu Vasile. La toate acestea se adaugă un Rabin, un psihanalist, mult Gershwin, replici „witty” şi, eventual, o crimă condamantă la a fi trecută cu vederea. Dacă amesteci toate aceste ingrediente şi mai adaugi şi un strop de magie, filmul este gata, iar regia este în mod clar semnată de către Woody Allen. De fapt, tocmai de aceea ne place Woody Allen. Pentru că el reuşeşte să transforme până şi cele mai critice momente din viaţa unui om în evenimente pline de haz, filosofie şi jazz. Ţie de ce îţi place Woody Allen?

Pentru unii, foarte puţini, el este Alexe. Pentru ceilalţi, este Domn’ Profesor. De paisprezece ani încoace, la sărbătorile de iarnă, are gata pregătit un spectacol special, garnisit cu cântece vechi şi celebre, dar şi cu multe cântece noi. În această seară, la Teatrul Excelsior, Alexandru Andrieş oferă, celor pregătiţi să-l primească, darul său de Moş Nicolae. Nu ştim care vor fi cântecele vechi incluse în repertoriul concertului de astăzi, dar este limpede că cele noi sunt extrase de pe albumul Incorekt, lansat la mijlocul lunii octombrie. Darul lui Alexandru Andrieş pentru Spunesitu.ro este acest interviu. Citind, veţi înţelege de ce Domn’ Profesor este Domn’ Profesor. Şi de ce este unic.

Ca în cele mai multe dintre situaţii, şi subiectul nunţii regale (William&Kate), absorbit fiind de frenezia mediatică, reuşeşte să rateze esenţialul dezbaterii: statutul Monarhiei, într-o lume postmodernizată.