În primăvara anului 1999, un fansite dedicat Prinţului William îşi întreba cititorii, prin intermediul unui sondaj de opinie, ce ar alege mai degrabă: pacea în lume sau pe Prinţul William doar pentru sine? 43% dintre vizitatori au ales pacea în lume, în timp ce un procent de 57% au ales varianta de a-l avea pe Prinţul William pentru sine. La vremea respectivă, William avea doar 17 ani. Dincolo de apraenţa stupidităţii, fenomenul pe care sondajul amintit îl ilustrează este acela al unei anume „esteticizări” a Monarhiei Britanice şi nu numai. Aceasta începe să se apropie tot mai mult de o imagine pop-rock, iar membrii casei regale devin un fel de superstaruri. Evenimentul nunţii regale trebuie citit, în acest context, ca manifestarea cea mai evidentă a unui proces de postmodernizare.

Opinia publică

Extaz popular şi mediatic presărat, din loc în loc, cu puţină critică republicană. Aşa ar putea fi caracterizate, în mare, poziţiile opiniei publice vis-a-vis de subiectul hot al căsătoriei dintre William&Kate. Ceea ce poate surprinde, într-o primă fază, este că niciuna dintre marile publicaţii britanice nu atacă, la propriu, această experienţă a nunţii regale. Găseşti, pe alocuri, nuanţe ironice privitoare la pliculeţele de ceai, solniţele, hainuţele pentru căţei sau... frigiderele ornamentate cu chipurile lui William&Kate. Poate doar republicanii, ceva mai radicali de fel, să se fi folosit de pretext pentru a-şi reitera deja bine cunoscutele argumente. Cele mai multe dintre polemici roiesc în jurul unor teme estetice (rochie, tort, caleaşcă etc.) sau a unor detalii ce, la limită, pot naşte controverse. Un exemplu: faptul că nici Tony Blair nici Gordon Brown nu au fost invitaţi la eveniment a declanşat o scânteie de nemulţumire în tabara laburistă, scânteie atenuată, însă, de faptul că David Miliband, actualul lider laburist, se află pe lista invitaţilor. Nimeni nu s-a poziţionat, însă, explicit pe o poziţie declarativ anti. De ce?

… pentru că “Marea Britanie este o naţiune de monarhişti moderaţi şi republicani reţinuţi”

În anul 2001, The Guardian / The Observer publicau sondajul What we think of the Royals? Cele mai rezonante întrebări&răspunsuri spuneau, atunci, faptul că Regina ar trebui să rămână Monarh până în ziua morţii sale (58%) şi că ar trebui să  fie urmată la tron de către Prinţul Charles (55%), cu specificaţia multora (59%) relativ la faptul că soţia sa, Camilla Parker Bowles, nu ar trebui să devină, implicit, regină. 25% dintre cei intervievaţi susţineau varianta republicană, a unui preşedinte ales prin vot universal. Interesant de observat este, însă, faptul că între 70% - 80% dintre respondenţi credeau că Regina şi membrii familiei regale muncesc conştiincios (hard working) şi sunt buni ambasadori ai Marii Britanii.

La zece ani distanţă, în prag de sărbătoare, acelaşi The Guardian realizează, în colaborare cu ICM Group, un sondaj de opinie, structurat în jurul aceloraşi întrebări. Astfel, indiferent de vârstă, clasă socială sau intenţie de vot, la întrebarea: “credeţi că Monarhia Britanică va mai exista peste 10 ani?”, 89% dintre respondenţi suţin că “Da”, în timp ce doar 6% răspund că “Nu”. Proporţiile se schimbă, ce-i drept, un pic, atunci când sunt întrebaţi “credeţi că Monarhia Britanică va mai exista peste 50 ani?”. Raportul devine de 57% la 25%. Cât despre relevanţa monarhiei în Marea Britanie, în prezent, raportul răspunsurilor NET relevantă vs NET irelevantă este de 67% la 32%.

Concluzia: “Marea Britanie este o naţiune de monarhişti moderaţi şi republicani reţinuţi. Cei mai mulţi dintre cetăţeni preferă să aibă zi liberă, în loc să urmărească nunta regală, însă, chiar şi aşa, de la moartea Dianei, tot mai mulţi cetăţeni s-au apropiat de instituţia monarhică.”

Regalitatea se transformă dintr-un fenomen istoric într-unul mediatic

Întrebarea care se pune, în acest context, este: cum anume trebuie suprapus ataşamentul britanicilor faţă de Monarhie (indubitabil şi de neconfiscat) peste aparenţa diluării unor valori tradiţionale (declanşată de hiper expunerea mediatică a căsătoriei dintre William&Kate)?

Regalitatea se transformă dintr-un fenomen istoric într-unul mediatic. Să ne gândim, de pildă, la pleiada de filme, recent realizare, care au încercat să “repare” anumite stereotipii şi să îi demitizeze pe regii şi reginele familiei regale britanice: Elizabeth şi Elizabeth: The Golden Age, The Tudors, The Young Victoria, The King's Speech, The Queen etc.

Pentru a rămâne “de actualitate” apelul la mediatizarea excesivă, în contra discreţiei şi a sobrietăţii, este cea mai sigură şi, totodată, firească soluţie, într-o lume postmodernă, o lume ce aparţine unor ipostaze culturale izvorâte din realităţile structurale ale capitalismului târziu. Ideea de postmodernism reuneşte toate acele generalizări sociologice ambiţioase, care devin purtătoarele de cuvânt ale unor noutăţi cu privire la ivirea şi inaugurarea unui nou tip de societate, pentru care, probabil, cel mai celebre atribute sunt acelea de societate postindustrială, de consum, societate informaţională, societate electronică sau high tech etc.

Aşadar, ecuaţia este simplă: cultura mediatică duce la conturarea unor noi forme estetice şi la căutarea senzaţionalului, iar acestea din urmă duc la creşterea consumului; celebrarea banalului devine arma economică cea mai de succes, iar asta explică foarte mult din lunga serie de atitudini pe care opinia publică le afişează vis-a-vis familia regală britanică. Iar aceasta din urmă, pentru a supravieţui, nu are de ales. Trebuie să „răspundă” acestor atitudini, folosind acelaşi tip de limbaj.