“The opposite of love is not hate,
It’s indifference.
The opposite of art is not ugliness,
It’s indifference.”

Elie Wiesel

Arta şi politicul crează realitatea. Acea realitate pe care noi o trăim zilnic, adesea în indiferenţă, neglijenţă şi rutină, acordând infinit mai multă importanţă politicului decât artei şi fără să conştientizăm puternicul fir care le leagă. Ralitatea este, însă, total diferită, căci arta şi politicul nu trăiesc în opoziţie, ci din contră, ele se armonizează, se completează şi se influenţează reciproc. Trăim într-o societate în care culturii îi este confiscată dinamica şi care aruncă tot ceea ce ţine de acest univers în obscuritatea unui cotlon. În România, politica nu înseamnă cultură politică, ci exclusiv scandal şi lupte electorale în câmp deschis, în timp ce arta este considerată o simplă piesă de muzeu. În acest context, cea mai evidentă constatare devine aceea a indiferenţei şi a lipsei de viziune, iar cea mai probabilă consecinţă devine aceea a imposibilităţii schimbării.

Dubai 2011. Arta contemporană a fost deturnată de la funcţia pur estetică, devenind un instrument indispensabil comunicării şi emancipării mentalităţilor

 


În martie 2007, târgul de artă Art Dubai, aflat în subordinea Dubai International Financial Centre, a organizat primul Global Art Forum, plasând în centrul discuţiilor modul în care oraşele pot deveni „brand-uri”, prin intermediul artei şi culturii. Una dintre secţiunile forumului a restrâns însă tematica generală la o întrebare cât se poate de preţioasă: cum anume arta contemporă va influenţa Orientul Mijlociu, în următorii 10 ani şi, respectiv, cum anume Orientul Mijlociu va inluenţa arta contemorană, în următorii 10 ani.


În 2011, ajuns la cea de-a cincea ediţie, formul a perpetuat provocarea extinderii domeniului artei la întrebarea: cum anume poate fi adusă împreună arta locală (i.e. Orientul Mijlociu, nordul Afiricii li Asia de Sud) şi cea din restul lumii?

Strategia Dubaiului de a paria pe artă este extrem de liberală, atât pe formă cât şi pe fond

 


Dincolo, desigur, de meritul de a încuraja dezvoltarea creaţiei artistice, în realitate, Art Dubai ascunde în spate (şi) o viziune politică extrem de solidă. Explicit, târgul de artă Art Dubai este organizat sub înaltul patronaj al Autorităţii Naţionale Pentru Artă şi Cultură (Dubai Culture and Arts Authority). Instituţia a fost înfiinţată în anul 2008, de către şeicul Mohammed Bin Rashid Al Maktoum, cu scopul extrem de precis de a contribui activ la planul Dubai Stratey Plan 2015, prin care se doreşte ca Dubaiul să devină “o metropolă arabă globală, cu puterea de a modela artele şi cultura atât în regiune, cât şi pe plan global.”


Iar ceea ce a demonstrat Dubaiul – plasând-se performant în continuitatea Londrei, a Parisului sau a New York-ului, este că a înţeles bine faptul că schimbarea nu poate veni singură şi că arta contemporană şi-a pierdut de mult funcţia pur estetică, devenind un instrument indispensabil comunicării şi emancipării mentalităţilor. Iar strategia autorităţilor locale de a paria pe artă, o strategie extrem de liberală, atât pe formă cât şi pe fond, şi-a dovedit, în timp, eficienţa. Dubaiul este astăzi nu numai unul dintre cele mai importante centre financiare ale lumii, ci şi unul dintre cele mai în vogă şi apreciate huburi artistice şi culturale.

Modul de organizare a spaţiului pentru care a optat Michelangelo când a pictat Capela Sixtimă, este un comentariu la adresa modului în care condiţia umană era perspectivizată în epocă

 


Arta poate fi considerată o sursă de unde izvorăsc credinţele politice şi, în consecinţă, acţiunea politică. Şi asta pentru că arta construieşte lumea, în sensul în care ea îi dă formă concretă, un contur vizibil, simplificând realităţi sociale complexe. Se poate spune chiar şi că arta incorporează o formă de ideologie, în sensul în care ideologiile sunt, la rândul lor o formă de simplificare a identităţilor cele mai complexe.


Tocmai de aceea operele de artă şi literatura au puterea de a crea perspective cu privire la scenele cotidianului şi la obiectele istoriei care izbutesc să dăinuie. Aşa se face că romanele lui Thomas Hardy au reuşit să îmbrace viaţa claselor sociale inferioare din Anglia rurală într-o perspectivă sentimentală care influenţează până şi în ziua de astăzi opinia publică. La fel, continuăm să conservăm, şi în prezent, acea reprezentare a geloziei portretizată de către Shakespeare, în Othello.

Există extrem de multe exemple care ne pot ajuta să înţelegem mecanica procesului de pe urma căruia iau naştere acele reprezentări care transformă arta într-o expresia a credinţelor politice. Chiar şi Capela Sixtină este o confirmare. Astfel, modul (închis) de organizare a spaţiului pentru care a optat Michelangelo este, practic, un comentariu tare la adresa modului în care condiţia umană era perspectivizată în epocă. Iar modul în care el a ales să portetizeze figurile biblice, precum şi scenele descrise de Scriptură dau seama de modul în care societatea în discuţie îşi reprezenta codurile morale şi legale, naşterea şi moartea, Binele şi Răul etc.

Arta este cel mai eficient vehicul de transportare a ideologiilor

Mergând în sus pe firul istoriei, un exemplu foarte clar de îmbinare a lumilor este oferit de relaţia care s-a stabilit între Futurism şi Fascism, în Italia începutului de secol XX. „Italia este locul din care lansăm către întreaga lume manifestul unei violenţe distrugătoare şi incendare, prin care fondăm astăzi FUTURISMUL; dorim ca, în acest mod, să eliberăm ţara de cangrena pestilenţială de profesori, arheologi, ciceroni şi anticari” , scria la 20 feburarie 1909, în paginile din Le Figaro, Filippo Tommaso Marinetti la punctul unsprezece al deja celebrului său „Manifest”.


Îndemnul la violenţă al lui Marinetti, şi al Futurismului sui generis, traduce, cu destul de multă fidelitate, premisele identitare are extremei dreptei italiene. Legăturile dintre Fascism şi Futurism nu sunt neapărat o certitudine unanim aceptată de către creatorii celor două mişcări; o dovadă găsim în implicarea în mişcarea artistică structurată de Futurism a foarte multor personaje de origine iudaică, de exemplu. Însă particularitatea sa rezidă în confortul explicativ pe care îl furnizează problematicii legate de felul în care naţionalismul italian a angajat mereu o doză atat de mare de violenţă. Era o formă de a contesta o cultură pe care Futurimsul, şi ulterior naţionaliştii radicali, o găseau ca fiind pestilenţială.

Nu mai este un secret pentru nimeni relaţia tumultoasă pe care Tristan Tzara, Paul Éluard, Andre Breton sau Louis Aragon au întreţinut-o cu activismul comunist

Un alt exemplu plin de expresie este curentul Dada. Generaţia de artişti de după Primul Război Mondial alege să reprezinte vizual ororile Marelui Război prin practica abusurdului. Ei îşi împachetează critica la adresa capitalismului şi a burgeziei, cele două mari categorii conceptuale considerate ca fiind vinovate de izbucnirea şi perpetuarea violenţelor războiului, fie sub formă vizuală, fie sub formă de texte scurte, poezii sau manifeste literare.


Aşa se şi explică, iată, relaţia de dragoste, extrem de tumultoasă, care a existat între reprezentanţii cei mai de seamă ai avangardei şi ideologia comunistă. Nu mai este un secret pentru nimeni raportul pe care Tristan Tzara, Paul Éluard, Andre Breton sau Louis Aragon l-au întreţinut cu activismul comunist, la fel cum nu mai este un secret nici contribuţia enormă pe care aceşti artişi au avut-o în diseminarea şi popularizarea comunismului.


Iar de aici şi până la propagandă (adică acel moment în care arta este confiscată de către Stat) nu mai este decât un pas. Pas care vine, însă, în confirmarea puterii pe care o are arta în influenţarea individualităţilor.

Joseph Beuys: “Everyone is an artist”

Numele lui Joseph Beuys este, ce-i drept, poate mai puţin cunoscut decât cel al lui Tristan Tzara&Co. Însă lucrurile nu ar trebui să stea aşa, tocmai penru că, atunci când se discută despre artă+politică, activitatea artistică a lui Beuys este una dintre cele mai proeminente ale ultimilor cincizeci de ani. Unul dintre cei mai mari artişti plastici, artişi performativi şi teoreticieni de artă ai secolului XX, Joseph Beuys este cunoscut, în primul rând, pentru faptul că şi-a folosit atât talentul cât şi propriul corp pentru sublinia potenţialul imens al artei în direcţia criticii sociale.

Astfel, “lucrarea” sau, mai bine zis, actul performativ pentru care Beuys este celebru, intutlată, I Like America and America Likes Me (performance, 1974), îl prezintă pe artistul german ca fiind preluat de pe aeroportul JFK şi transportat pe o targă a ambulanţei până într-o camera oarecare, camera pe care urma să o împartă, timp de mai bine de trei zile, cu un coiot. Actul perfomativ pendulează între realitate şi simbolic, totul în ideea de a sublina modul în care artistul şi animalul ineracţionează. După cele trei zile şi opt ore, Beuys îmbrăţişază coiotul, care între timp s-a obişnuit cu prezenţa omenească, este din nou preluat de ambulanţă şi dus pe acelaşi aeroport JFK. “Am vrut să mă izolez, să mă însingurez, să nu văd nimic din America, cu excepţia acestui coiot”, a spus Beuys despre propriul său act performativ. O critică acerbă la adresa superficialităţii şi a consumerismului american.

Acelaşi Beuys va fi, în anii ’60 şi cel care lansa şi conceptul de social sculpture – sculptură cu funcţie socială, dorind să sublinieze puterea artei de a influenţa socialul. Pentru Beuys societatea în ansamblu reprezentă o mare opera de artă (Wagnerian Gesamtkunstwerk), la a cărei crere fiecare individ îşi aduce contribuţia, în felul său. “Everyone is an artist”, spune Beuys.

Să mobilizăm arta pentru a ne putea duce societăţile acolo unde ne dorim

Arta nu are, însă, numai rolul de simplificare a realităţii, proiectând şi popularizând reprezentări. Adesea, prin supra simplificare, ea ajunge să creeze stereotipii, sau, din contră, poate lărgi orizonturile, producând contestare. În această ultimă situaţie înseamnă că avem de-a face cu naşterea unor noi categorii şi moartea unora vechi. Aşa se explică felul în care – pentru a perpetua exemplul oferit de mişcarea Dada, avangarda artistică de după Primul Război Mondial optează pentru apelul la incoerenţă pentru a ilustra pesimismul acut, precum şi sentimentul de împotmolire la care ajunseseră ştiinţa şi filosofia – în contrast cu încrederea, siguranţa şi avântul secolului precedent.


Lecţia istoriei este, însă, importantă, iar exemplele pot continua, în acest fel, până la pierderea şirului. Importante sunt, însă, mai puţin exemplele in se, cât esenţa lor.

Primul pas ar fi, aşadar, acela al conştientizării imensităţii rolului pe care arta îl are în viaţa noastră cotidiană, ca prim pas către ieşirea din indiferenţă. Iar al doilea pas ar fi acela al mobilizării artei pentru a ne putea duce societăţile acolo unde ne dorim

Dacă ne dorim o societate amorfă, care stă în poziţie de „drepţi” în faţa unor mesaje politice derizorii, atunci putem continua să perpetuăm indiferenţa cu privire la arta şi cultură. Dacă ne dorim, însă, schimbarea, atunci poate că ar fi cazul să începem de la lucrurile cele mai naive, cele mai vizibile, dar şi cele mai de impact.




Foto: Steve Mumford, Kids Scrambling for Candy, Bagdad, 2004