Suntem asaltaţi, în fiecare secundă, de informaţie. Din ce în ce mai multă informaţie. O informaţie care pe cât este de multă, preluată şi prelucrată, pe atât este de lipsită de densitate. O foarte mică parte din informaţia pe care o primim ne şi urmăreşte. Auzim mult, însă reţinem putţin. Chiar şi aşa, mai există, totuşi, un anume tip de muncă jurnalistică care mizează pe cartea informaţiei puţine, dar extrem de condensate. Este vorbes despre reportaj. Un gen jurnalistic lansat cu aproape o sută de ani în urmă, de oameni precum Joseph Pulitzer sau Albert Londres, transformat în literatură, de-a dreptul, de către scriitori ca Truman Capote şi Norman Mailer, şi păstrat viu de către câţiva oameni. Aceştia continuă să creadă în importanţa pe care o muncă bine făcută, originală, creativă şi plină de spirit critic o are pentru pentru liberatea noastră.

Truman Capote: “reportajul este o formă grozavă de artă”

În anul 1959, Herbert Clutter, un celebru fermier din statul Kansas, soţia sa şi doi dintre cei patru copii erau ucişi cu sânge rece de către Richard “Dick” Hickock şi Perry Smith. Episodul quadruplei crime i-a atras atenţia scriitorului american Truman Capote care, alături de buna sa prietenă Harper Lee, autoarea romaului How To Kill A Mocking Bird, îşi face rapid bagajul şi se îndreaptă către locul crimei, Holcomb, Kansas, cu intenţia de a scrie un reportaj despre oribila omucidere. După zeci de interviuri, mii se pagini de notiţie – mai precis 6.000 – şi şase ani de muncă laborioasă a rezultat romanul nonficţional In Cold Blood.

Ceea ce avea să producă Capote, prin romanul In Cold Blood, nu era o inovaţie numai în domeniu literar, ci şi în cel jurnalistic, fiind, practic, o mostră serioasă de ceea ce se cheamă “new journalism”, un mod de “a face presă” început, cu ani buni în urmă, de personalităţi ca Joseph Pulizer şi Albert Londres. “Am am avut mereu această teorie conform căreia reportajul este o formă grozavă de artă, totuşi încă neexploatată. Am avut această teorie conform căreia o bucată încă neexploatată de realitate poate scoate la iveală dimensiuni cu totul noi ale literaturii.”

Timpul avea să dovedească, însă, faptul că ideea lui Capote nu avea să inoveze doar domeniul literar, ci mai ales pe cel jurnalistic. Era începutul unei noi forme de jurnalism. Mai vie, mai reală, cu o subiectivitate cât se poate de asumată. Truman Capote, alături de Hunter S. Thompson, Norman Mailer şi, mai ales, Tom Wolfe şi publicaţii precum The Atlantic Monthly, Harper's, Esquire, New York, The New Yorker şi Rolling Stone deveneau, atunci, avatarurile unei schimbări ce reuşea atât să trateze senzaţionalul într-o manieră elegantă, dar şi să investigheze cele mai banale fapte ale cotidianului, transformându-l în senzaţional.

Urmând aceeaşi logică, următorul pas pe care jurnalismul avea să îl facă era in direcţia reportajului filmat.

Albert Londres: “Rolul nostru nu este acela de a fi pentru sau împotrivă, ci acela de a înfige stiloul în rană”

Albert Londres a fost un jurnalist francez, născut în anul 1884, la Vichy, celebru în epocă pentru critica aspră adusă abuzurilor colonialismului şi rămas în istorie drept unul dintre primii reprezentanţi ai jurnalismului de investigaţie, Londres a călătorit în Senegal şi în Congo, unde a scris despre cum exploatarea pădurilor provoca moartea a sute de africani; în 1929 publica Le Juif errant est arrive unde pledează pentru înfiinţarea statului Israel, exprimându-şi totodată dubiile cu privire la posibilitatea unui compromis între evrei şi palestinieni. Apoi, merge în Balcani, unde scrie despre împărţirea Macedoniei între Grecia, Bulgaria şi Serbia. După mai bine de 20 de reportaje de investigaţie, toate despre corpuţie, afaceri ilegale şi războaie, Londres este ucis – se pare că tocmai din cauza unui subiect pe care îl investigase – în anul 1932, în timp ce se afla pe un pachebot, pe ruta China – Franţa. “Se pare că a fost o chestiune legată de droguri, arme şi intervenţia bolşevică în China” nota, la mai bine de 50 de ani de la moartea lui Londres, Pierre Assouline, la rându-i unul dintre cei mai celebri jurnalişti francezi, autorului biografiei lui Londres.

Joseph Pulitzer: “O presă cinică, mercenară şi demagogică va produce, în timp, cetăţeni de aceeaşi speţă, la fel de joasă”

Joseph Pulitzer este unul dintre cele mai celebre nume ale jurnalismului, atât graţie lui Pulitzer însuşi, cât şi datorită premiilor care îi poartă numele. Născut la 200 de kilometri de Budapesta, Joseph emigrează în SUA, împreună cu familia. În 1864 luptă, vreme de câteva luni, în Războiul Civil American, iar când se întoarce în New York, singurele sale posesiuni erau o batistă şi 75 de dolari.

Ca reporter, prima dată a lucrat în anul 1868, la Westliche Post. Întra în Partidul Republican, după care, dezamăgit de corupţia din interiorul formaţiunii, trece în tabăra Democrată. În 1972 cumpără acţiuni în valoare de 3.000 de euro, la ziarul pentru care lucra, Westliche Post, pentru a le vinde înapoi, pentru profit, după numai un an de zile. Nu după mult timp, achiziţionează şi St. Louis Dispatch şi St. Louis Post, publicaţii pe care le va aduce împreună, sub numele de Post-Dispatch. De altfel, este aici locul unde Pulizer va realiza şi publica investigaţiile care îl vor face celebru.

Nu peste mult timp, achiziţionează şi New York World, publicaţie pe care o va consacra investigaţiilor scrise pe un ton săltăreţ şi senzaţionalist, ton ce îl va apropia, însă, pe Pulitzer de cetăţeanul american obişnuit. Este locul în care jurnalista Nellie Bly, inspirată de romanul lui Jules Verne, Ocolul Pământului în 80 de zile, va face, la rându-i, ocolul pământului în... 79 zile şi va scrie un articol bazat pe această experienţă. Aceeaşi Bly va mai produce un reportaj de senzaţie după ce, simulând nebunia, se va interna într-un spital psihiatric pentru ca scrie despre metodele barbare folosite pentru tratarea bolnavilor.

Cei mai mulţi consideră ca adevăratul iniţiator al ceea ce Capote, Woldfe şi Thompson, vor consacra sub numele de “new journalism” a fost Pulizer înuşi.

“O presă cinică, mercenară şi demagogică va produce, în timp, cetăţeni de aceeaşi speţă, la fel de joasă” spunea Pulitzer. Motiv pentru care el şi-a şi dedicat întreaga viaţa şi avere încurajării unui tip jurnalism fundamentat nu numai pe originalitate, ci şi pe spirit critic, preferând un singur articol, solid şi creativ, în detrimentul a zece articole proaste, bazate pe minciună şi sensationalism ieftin.

Jurnalismul ar trebui să însemne deschidere către orizonturi noi, către lumi mai puţin cunoscute, indiferent că vorbim despe spaţii geografice, politice, despre lumea artei sau a afacerilor

Astăzi, credinţa şi principiile unor oameni precum Pulitzer şi Londres sunt păstrate vii de către premiile ce le poartă numele. Ambele se acordă anual, Premiul Albert Londres pentru « Grand Reporter de la presse écrite » şi, din 1985, pentru cel mai bun « Grand Reporter de l'audiovisuel». Premiul Pulitzer, de departe cel mai râvnit, se acordă şi el tot anual, pe trei secţiuni Jurnalism, Literatură, teatru, muzică şi Premiul special.

Valorile promovate atât de către Premiile Albert Londres, cât şi de Premiile Pulitzer, sunt originalitatea, noutatea informaţiei, creativitatea şi gândirea critică. Iar ceea ce urmăresc, în primul şi în primul rând, membrii board-urilor care acordă premiile sus numite, sunt: încurajarea unei cetăţenii participative, ce produce şi diseminează informaţie, deschiderea către orizonturi noi, către lumi mai puţin cunoscute, indiferent că vorbim despe spaţii georgrafie, politice, despre lumea artei sau a afacerilor.

Ce jurnalist român ar merita să fie răsplătit cu un premiu Pulizer?

Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă jurnalismul, în viziunea unor oameni care perpetuează tradiţia şi valorile inaugurate de către Pulizer şi Londres, este suficient să te uiţi la lista laureaţilor. Afli, astfel, că Premiul Londres pentru reportaj scris i-a fost acordat, în 2011, lui Emmanuel Duparcq, de la AFP, pentru textele despre modul de viaţă şi acţiune al talibanilor, scrise direct din Afganistan, între august 2010 şi martie 2011. Cine sunt aceşti rebeli şi care este logica după care funcţionează? Cum îşi construiesc reţelele care îi fac să fie atât de puternici? Sunt doar două dintre întrebările la care Duparcq în reportajele sale.

Premiul Londres pentru reportaj video a i-a fost acordat lui David André, pentru documentarul Une peine infinie, histoire d'un condamné à mort, „un film bulversant despre pedeapsa capitală, despre modul în care aceasta rezonează în fiecare dintre noi. O incursiune rară asupra fiinţei umane, asupre frontierei dintre bine şi rău, răzbunare, ură, iertare şi remuşcare.”

La rându-i, Premiul Pulitzer pe anul 2011 a fost oferit cotidianului Washington Post, mai precis lui Carol Guzy, Nikki Kahn şi Ricky Carioti, pentru portetul amănunţit al durerii şi disperării care a cuprins Haiti, după tragicul cutremur care a lovit insula.

Privind toate aceste exemple, nu putem să nu ne întrebăm ce mai înseamnă jurnalismul, în ziua de astăzi şi, mai ales, ce mai înseamnă jurnalismul în România? Cât de fidel mai este el principiilor fundamentale ale creativităţii, originalităţii şi ce fel de informaţie ne oferă el? Ce jurnalist român ar merita să fie răsplătit cu un premiu Pulizer?

Foto: matttavares.com