De la căderea lui Adam şi a Evei, toţi oamenii mergeau în iad, fiind înstrăinaţi de dragostea lui Dumnezeu şi aflaţi în stăpânirea diavolului. Hristos vine în lume ca Mântuitor, ca Salvator al oamenilor, răscumpărând pe toţi cei care cred în El. Acest Mântuitor era promis oamenilor încă de la căderea lumii şi proorocit de toţi profeţii Vechiului Testament. Momentul naşterii Mântuitorului este momentul în care Dumnezeu îşi însuşeşte în chip văzut firea umană. În Vechiul Testament se găsesc aproximativ cincizeci de profeţii care vorbesc despre Iisus Hristos, descriind întrega sa viaţă ca Dumnezeu întrupat în om. Printre acestea se găsesc şi cele referitoare la locul naşterii, Betleem (Miheia 5:1), la faptul că se va naşte din fecioară (Isaia 7:14), că Irod va omorî mulţi prunci în căutarea Lui (Ieremia 31:15) şi despre fuga în Egipt (Osea 11:1). Acestea sunt profeţiile din preajma naşterii sale. Toate s-au împlinit ca şi restul care au urmat.

Noi, creştinii, suntem atât de obişnuiţi să auzim despre întruparea lui Dumnezeu în om, încât trecem nepăsători. Numai câteva secunde să zăbovim asupra acestei mari taine, a întrupării Fiului lui Dumnezeu în om, şi este suficient ca să înţelegem cu inima iubirea lui Dumnezeu şi mai ales smerenia Sa. Şi nu sunt atribute abstracte pe care I le conferim în virtutea ideii noastre despre Dumnezeu, ci sunt virtuţi dovedite prin fapta Sa: aceea de a se face om pentru a răscumpara omenirea din moartea păcatului. Dumnezeu a luat chip de rob, chipul creaturii sale, mai mult, şi l-a asumat cu totul, devenind om deplin.

Ca întreaga viaţă a lui Hristos, naşterea este însoţită de minuni şi arătări dumnezeieşti. Este un moment solemn, sărbătorit atât de oameni, cât şi de îngeri. Evanghelia după Luca spune că în noaptea naşterii lui Iisus, îngerul a spus păstorilor „iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” Nici o naştere a vreunui om nu a fost însoţită de asemenea căntări şi bucurie.

Naşterea Domnului este un moment de armonie între voia lui Dumnezeu, exprimată prin bucuria îngerilor, cu omenirea, prin prezenţa magilor şi a păstorilor, dar şi cu restul creaţiei materiale, prin prezenţa stelei îndrumătoare. Ca şi astăzi, nu toţi s-au bucurat de naşterea Domnului. Irod, reprezentat al puterii politice la acea vreme, se sperie, aflând din profeţii că Hristos este Împăratul iudeilor. Bineînţeles, el avea să fie un împărat, însă unul spiritual, pentru cei care îl vor accepta. Astfel, încă de la naşterea sa, puterea politică a respins prezenţa sa dumnezeiască în lume, la fel şi moartea sa, fiind răstignit de stăpânirea romană, la insistenţele liderilor religioşi şi politici ai evreilor. S-a născut spre bucuria unora şi spre necazul altora, ca şi astăzi.

Momentul naşterii este cu atât mai fericit cu cât înomenirea lui Dumnezeu înseamnă unirea firii omeneşti cu cea dumnezeiască, mai târziu, ridicând pe om la rang de fiu al Tatălui şi frate al său. Evident, toate aceste evenimente şi semnificaţii nu prea îşi mai au locul astăzi printre sarmale, febra cadourilor, petreceri şi coafor. Ar putea avea, dar nu au. Dumnezeu nu spune să nu ne îngrijim de cele materiale, ne spune doar să nu o facem în dauna celor spirituale.

Foto: blog.ormus.ro