Ia un copil și gândește-te ce l-ar bucura cel mai mult (în afară de ciocolată și jucării). Poveștile. Da, poveștile. Căci indiferent de cât de pre- sau post- moderne sunt vremurile pe care le trăim, poveștile vor rămâne veșnic coloana vertebrală a umanității. Cu toții iubeam să ni se spună sau să ni se citească povești, când eram copii. Chiar dacă acum recuperăm cu dificultate momentele acelea în care ne zbăteam la granița dintre real și imaginar, trezire și visare, neștiind exact pe care să o alegem, ele vor rămâne mereu înfipte în profunzimea subconștientului nostru. Poveștile nu sunt, însă, numai pentru copii, așa cum s-ar putea crede. Și asta pentru că în lumea asta există un om care știe să spună povești pentru adulți, ca nimeni altul. Numele lui este Terry Gilliam, iar cineva ar trebui să ia în seamă această realitate și să îi făurească o stea pe care să scrie: “Terry Gilliam, cel mai bun povestitor al omenirii.”

Terry Gilliam și Monty Python au revoluționat cultura popoulară din Marea Britanie, fiind vocea cea mai critică – cu extrem de mult umor și inteligență – la adresa conservatorismului și a prejudecăților din insulă.

Pentru cei care nu au auzit până acum de Terry Gilliam, descrierea ar suna cam așa: Gilliam este un regizor american, care a trăit cam toată viața în Marea Britanie, pentru că se cam săturase de New York, pentru că “i se părea dificil să facă parte din cea mai puternică și bogată națiune de pe glob” și pentru că voia să își poată dezvolta o perspectivă “care să îi permită să vadă unde anume se află”, după cum el însuși povestește în cadrul unui interviu acordat scriitorului Salman Rushdie, pentru The Believer. În 1968 obține cetățenie britanică, iar 38 de ani mai tărziu va renunța la cetățenia americană, în semn de protest față de politica lui George W. Bush.

Multă lume ar putea fi strașnic surprinsă de faptul că Gilliam este, la orginie, american. Și asta pentru că, ce-i drept, cei mai mulți îl cunoaștem grație super-popularului grup de divertisment britanic Monty Python. Iar pentru cei care nu au auzit nici de Monty Python, este suficient să spunem, citându-l pe Todd Leopold, de la CNN, doar că ei sunt pentru lumea televiziunii, cam ce au fost The Beatles pentru lumea muzicii. Python au revoluționat cultura popoulară din Marea Britanie, fiind vocea cea mai critică – cu extrem de mult umor și inteligență – la adresa conservatorismului și a prejudecăților din insulă.

Dorința nebună de a evada din cotidian, prin mijloacele imaginației

De fapt, de aici a și pornit legătura amoroasă dintre Gilliam și cinematografie. Cu Monty Python a lucrat, mai întâi, ca autor al acelor célèbre animații suprarealiste (tehnica cutout), montate din colaje obținute din tot soiul de materiale, datând din epoca victoriană, animații care au devenit, de altfel, și emplema vizuală a Monty Python. Ulterior, ele aveau să se perpetueze, în toate filmele lui Gilliam, din dorința regizorului de a produce senzația de suprareal și paranoia, - low-angle shot, high-angle shot, deep focus, distorsionarea imaginii etc.

După ce cunosc succesul cu serialul de televiziune, Python vor cuceri și lumea cinematografiei, cu lungmetrajele Life of Brian (1979) și The Meaning of Life (1983), pentru care Gilliam a lucrat atât ca scenarist, cât și ca regizor.

De aici va începe drumul lui Gilliam către lumea poveștilor. Primele sale filme au fost Time Bandits, aclamatul Brazil și minunatul The Adventures of Baron Munchausen. Deși diferite între ele, toate cele trei filme au la bază o idee, obsesivă de altfel pentru Gilliam: dorința nebună de a evada din cotidian, prin mijloacele imaginației. Astfel, în Time Bandits evadarea se produce prin intermediul ochilor unui copil, în Brazil prin cei ai unui adult captiv într-un univers totalitar, iar în The Adventures of Baron Munchausen prin cei ai unui bătrân.

A știut să se joace cu imaginea lui Heath Ledger, culegând tot ceea ce era mai autentic în ea

Urmează, apoi, Twelve Monkeys, considerată chiar și astăzi capodopera lui Gilliam, ecranizarea fidelă a romanului Fear and Loathing in Las Vegas, și îndrăzneața tentativă de a cuprinde în 118 minte toate poveștile Fraților Grimm, în The Brothers Grimm.

Iar pentru cei care nu auziseră de Gilliam până în anul 2009, au făcut-o cu siguranță în momentul în care a lansat The Imaginarium of Doctor Parnassus, peliculă despre care s-a vorbit și în termenii de “ultimul film al lui Heath Ledger”. Ceea ce, de altfel, a și fost. Un motiv în plus să îl iubim pe Gilliam. Pentru că a știut să să se joace cu imaginea lui Heath, culegând tot ceea ce era mai autentic în ea - și nu era deloc puțin – exact la fel cum o făcuse cu bizarele colaje pe vremea Monty Python.

Iată, așadar, doar câteva motive pentru care ne place, atât de mult, Terry Gilliam: pentru că știe să tragă de limitele imaginației noastre, ca nimeni altul, pentru că a fost și va fi pentru eternitate un Python și pentru că a facut tot posibilul să ducă la bun sfârșit ultimul film al ui Heath Ledger.

Ție de ce îți place Terry Gilliam?