Într-un oraş deloc oarecare (dacă nu New York, atunci sigur Paris şi dacă nici Paris, atunci singura variantă posibilă nu mai rămâne decât Veneţia) Ion se îndrăgosteşte de Maria. Maria este implicată, însă, într-o relaţie serioasă cu Gheorghe. Gheorghe care nu o iubeşte pe Maria, ci pe Floarea. Evident, nici situaţia Floarei nu este simplă, pentru că, deşi ea îl iubeşte pe Gheorghe, are, totuşi, o relaţie serioasă cu Vasile. La toate acestea se adaugă un Rabin, un psihanalist, mult Gershwin, replici „witty” şi, eventual, o crimă condamantă la a fi trecută cu vederea. Dacă amesteci toate aceste ingrediente şi mai adaugi şi un strop de magie, filmul este gata, iar regia este în mod clar semnată de către Woody Allen. De fapt, tocmai de aceea ne şi place Woody Allen. Pentru că el reuşeşte să transforme până şi cele mai critice momente din viaţa unui om în evenimente pline de haz, filosofie şi jazz. Ţie de ce îţi place Woody Allen?

Falling in and out of love...

Pentru cei care l-au cunoscut pe Allen interacţionând prima dată cu filmele sale realizate în anii 2000 poate că scenariul de mai sus nu este tocmai recognoscibil. Pentru cei care l-au cunoscut, însă, în filmele sale cult (Annie Hall, Manhattan, The Purple Rose of Cairo, Crimes and Misdemeanours) vor înţelege imediat de ce intriga rezumată este pe cât se poate de Allanish. Woody Allen nu este cel din mult titratul Midnight in Paris. Sau, mai bine zis, acolo nu îl vei găsi niciodată pe „întregul” Woody Allen, ci doar bucăţele din el. „Ca orice Allen recent”, comentează Andrei Gorzo, într-o cronică realizată pentru LiternNet.ro, şi Midnight in Paris „e mai mult schiţă decât tablou complet. [...] Chiar şi aşa, Allen e mai puţin leneş aici decît în precedentele lui două-trei filme: nu merge chiar numai pe pilotul automat al farmecului de parc turistic.” Nu este, însă, nici acel Allen falling in and out of love, din Annie Hall sau Manhattan, nici Allen al intrigilor încurcate din Crimes and Misdemeanors şi nici cel al imaginării revoluţiei sexuale din „Every Thing You Always Wanted to Know About Sex * But Were Afraid to Ask”.

Mai curând sofisticat decât simplu

Chiar dacă pare frust, iar în ultimele filme chiar uşor ponosit şi lipsit de haz, Woody Allen nu este deloc un personaj comod. Din contră, el este mai curând sofisticat decât simplu, iar faptul că filmele sale aduc, adesea, cu un cocktail de intâmplări şi personaje care seamănă, cumva, între ele, asta se întâmplă pentru că Allen încearcă să îşi distribuie propria sofisticare între toţi eroii pe care îi construieşte. Fiecare preia ceva din frustrările sale, din plăcerile sale vinovate, din dilemele sale existenţiale, din modul său, adesea nătâng, de a-şi gestiona relaţiile şi de a-şi rezolva necazurile.

Desigur, la limită se poate spune că Allen nu poate ajunge să îţi placă, în mod autentic, decât în momentul în care ajungi să îi cunoşti istoria personală, în paralel cu parcursul cinematografic complet. Doar atunci trăirile sale, dramele lui existenţiale, sumedenia de fetişuri şi partis pris-uri ajung să aibă cu adevărat sens. Cu toate acestea, există şi câteva raţiuni mai simple, mai accesibile, mai aproape de cotidian pentru care Woody Allen ne place.

Woody Allen ne place pentru că ne învaţă să iubim oraşul în care trăim

Unul dintre motivele pentru care ne place Woody Allen este atmosfera plutituare pe care o recrează în toate filmele sale. Există, desigur, multe explicaţii pentru această „lejeritate a fiinţei” – lejeritatea care, în realitate, nu este niciodată chiar aşa cum se vede, în aparenţă – însă, în mod cert, una dintre ele rezidă în relaţia care se stabileşte între Allen şi oraşul în care acesta trăieşte. De fapt, în cazul său particular, vorbim despre Oraşul, cu O mare, adică New York.

„Adora oraşul New York. Il idolatriza pestre măsură. De fapt, ar fi mai bine să spunem că îl considera peste măsură de romantic. Sau mai bine am spune că pentru el, indiferent de sezon, acesta era un oraş care continua să existe în alb/negru, pulsând pe ritmuri măreţe de George Gershwin”, monologhează Allen, în debutul filmului Manhattan, nehotărât asupra variantei finale. Importantă este, însă, lecţia: iubeşte-ţi oraşul, ascultă Gershwin şi nu ezita să fii cât mai romantic şi să iubeşti într-un mod cât mai încurcat.

Woody Allen ne place pentru că ştie să atace prejudecăţile sociele prin dialoguri pline de haz

Woody Allen ne mai palce pentru că reuşeşte să întreţină unele dintre cele mai inteligente şi spirituale dialoguri, care „atacă” întotdeauna prejudecăţile, fix acolo unde doare mai tare. Să luăm un exemplu din Annie Hall: 

Medic din Brooklyn: De ce eşti deprimat, Alvy? 
Mama lui Alvy: Spune-i doctorului Flicker. 
Mama lui Alvy: E de vină ceva ce a citit. 
Medic din Brooklyn: Ceva ce a citit? 
Alvy: Universul este în continua expansiune. 
Medic din Brooklyn Universul este în continua expaniune? 
Alvy: Ei bine, universul reprezintă tot, iar dacă totul este în continua expansiune asta înseamnă că, într-o bună zi, totul se va rupe în bucăţele şi asta va reprezenta sfârşitul nostru!

Mama lui Alvy: Şi de ce te-ar afecta asta pe tine?

Mama lui Alvy [adresându-se medicului]: Nici temele nu şi le mai face.
Alvy: Şi care-i faza?
Mama lui Alvy: Ce are universul de-a face cu restul? Tu esti aici, în Brooklyn! Brooklyn-ul nu se află în contină expansiune!
Medic din Brooklyn: Tu vei percepe această expansiune abia peste miliarde de ani, Alvy. Iar atâta vreme cât suntem încă în viaţă noi trebuie să continuăm să ne bucurăm.

“Doar noi înşine şi capacitatea noastră de a iubi pot da sens acestui univers indiferent” 

Woody Allen ne mai place tocmai graţie scenariilor sale aiurite, care te îndeamnă să te întorci asupra propriei vieţi şi să îi evaluezi impasurile şi păţaniile altfel decât ai fi făcut-o în mod obişnuit.

Şi ar mai fi, desigur, acea morală Allanescă pe care o regăseşti, invariabil, fie într-un dialog, fie într-un momolog, fie într-un început, fie într-un final şi care reuşeşe, nu se ştie cum, să îţi ridice moralul. Una dintre cele mai grăitoare astfel de cugetări – din spatele căreia răzbate glasul lui Allen însuşi – îi aparţine bătrânului profesor Levy (din Crimes and Misdemeanors):

“Cu toţii avem de-a face, pe parcursul vieţii, cu decizii chinuitoare, cu alegeri morale. Unele dintre acestea se petrec la o scară mare, în timp ce altele, cele mai multe, sunt mai puţin importante. Suntem, în realitate, suma propriilor alegeri. Evenimentele ni se dezvăluie în mod imprevizibil, nedrept, iar fericirea nu prea pare să fie inclusă în marele design al creaţiei. Doar noi înşine şi capacitatea noastră de a iubi pot da sens acestui univers indiferent.”