Spre deosebire de Occident, rock-ul românesc a pornit ca o mișcare de intelectuali îndreptată împotriva unui regim comunist aberant. În Vest, generația rock a spus nu banului, considerat un simbol al compromisurilor morale, iar diferitele ei segmente au ajuns să respire o stângă împinsă la extremă. În Est, generația rock a spus nu unei burghezii scrisă de-a-ndoaselea, impusă de tancurile sovietice, și și-a întors privirea spre dreapta. Până în decembrie 1989, lupta dintre rock și sistem a avut parte de conflicte fățișe, tentative de înregimentare și perioade de conviețuire relativ pașnică. La începutul anilor 90, rockul românesc s-a menținut pe aceeași poziție de dreapta și a contribuit la victoria lui Emil Constantinescu și a Convenției Democratice în alegerile din 1996. A urmat îngroparea oricărei urme de idealism și adoptarea atitudinii pragmatice a supraviețuitorului în lumea globalizată a consumismului și a gulerelor albe.

Florian Pittiș a fost promotorul culturii rock pararele și a reușit să adoarmă cenzura comunistă

Au trecut trei ani de la dispariția sa, dar asta nu înseamnă că nu mai e printre noi. Nicio discuție serioasă nu poate face abstracție de personalitatea și rolul lui Florian Pittiș în mișcarea rock românesască: învățător, în sensul cel mai pur al cuvântului, protagonist și analist deopotrivă. Atitudinea sa, din momentul în care a descoperit această muzică și până la sfârșit, a fost 100% rock. Florian Pittiș nu a abdicat niciodată de la acest mod de viață. Iată ce spunea el, într-un interviu acodat revistei Tinerama în mai 1991:

Rockul românesc nu poate să facă parte decât din rockul mondial. La fel ca rockul mondial a însemnat un fenomen social și, bineînțeles, un protest. Tinerii, prin rock, au protestat împotriva lucrurilor din societatea lor, împotriva oficialităților sau establishment-ului, cum se spune. Rockul înseamnă negație, este revoluționar prin însăși esența lui. Nici la noi în țară nu putea fi altfel. Șansa noastră a fost că autoritățile s-au prins mult prea târziu că există o cultură paralelă care a dus la un alt mod de a privi viața, de a trăi. Rezultatul s-a văzut în decembrie 1989 când cei din față, erau rockerii, fanii atâtor formații.

Florian Pittiș a fost cel mai neobosit promotor al acestei culturi paralele. Și cel mai inteligent, pentru că și-a îmbrăcat întotdeauna acțiunea în forme capabile să adoarmă cenzura. Spectacolul său din anii 80,  Poezia muzicii tinere este un bun exemplu.

Phoenix deschide calea revoltei, dă cu tifla regimului comunist și câștigă

Ianuarie 1963, Timișoara, România. Un individ tuns chilug, cu o valiză de carton în brațe, se întoarce de la Canal.  Nu-și găsește fiul acasă, în camera de trei pe patru, în care vremurile tulburi înghesuiseră întreaga familie. Era la film, The Shadows, cu Cliff Richard în rolul principal. Fiul care n-a fost acolo pentru a-și întâmpina tatăl venit de la închisoare era Nicu Covaci, iar destinul lui a fost hotărât în acea zi.

Aparițiile scenice ale formației Phoenix au fost interzise în multe rânduri dar, adesea, ordinele venite de sus erau încălcate de înșiși slujbașii locali ai partidului. Phoenix umplea stadioane și aducea bani, mulți bani, care ajungeau la artiști într-o mică măsură, permițând, însă, finanțarea unor cluburi sportive sau a unor acțiuni cultural-ideologice stupide.

Când interogatoriile la Miliție și la Securitate au ajuns de nesuportat, Nicu Covaci a ales calea exilului. Evadarea formației Phoenix, pusă la cale de Covaci, cu membrii formației ascunși în boxe, a fost cea mai mare tiflă pe care rockul românesc a dat-o regimului comunist și a asigurat intrarea formației în legendă.

Un protest ieftin și direct nu m-a interesat niciodată. Cei care au avut urechi de auzit, au auzit ce trebuia. Mesajul nostru a ajuns la cine trebuia și unde trebuia, mărturisea Nicu Covaci.

Cenaclul Flacăra, tentativa regimului  comunist de a-și subordona mișcarea rock

Una dintre cele mai cunoscute zămisliri publice ale poetului Adrian Păunescu, Cenaclul Flacăra, a fost transformată, în anii 80, într-un buzunăraș al CC al UTC (Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist, condus de Nicu Ceaușescu, fiul dictatorului și prezumtivul urmaș la conducerea României).

Cenaclul Flacăra a fost înființat în septembrie 1973, iar meritul lui Adrian Păunescu a fost acela că a știut să se înconjoare de artiști valoroși, mai întâi de cei din lumea folkului și apoi de cei din mișcarea rock, care doreau să se exprime liber și credeau că aici au o șansă. S-a folosit de priza pe care artiștii o aveau la public și a devenit una dintre cele mai puternice persoane din România. În momentul în care și-au dat seama că ambițiile lui Păunescu nu mai legătură cu dorințele și speranțele lor, valorile Cenaclului Flacăra s-au retras rând pe rând.

Odată cu trecerea anilor, atmosfera din Cenaclul Flacăra devenise de nesuportat. Mai întâi, pentru că Adrian Păunescu a început să fie încântat de postura lui de hotărâtor de destine. Apoi, pentru că, atunci când a înțeles cât de puternic este, a alunecat spre dictatură, copiind, în mic, un model mare, cel al lui Ceaușescu. Și, în sfârșit, pentru că la concertele Cenaclului Flacăra au început să se facă auzite scandările Ceaușescu-junior, președinte-n viitor!

Mircea Baniciu, răzvrătitul pe cont propriu

Casa Studenților din București, mai 1989. Seară dedicată rockului timișorean, cu Mircea Baniciu și Pro Musica pe afiș. Trupa Totuși, condusă de Andrei Păunescu, asigură instalația de scenă și cântă în deschidere. Adrian Păunescu vine la concert.

Mircea Baniciu și Adrian Păunescu nu-și vorbeau, din cauza unor diferende petrecute în primii ani ai Cenaclului Flacăra, dar, în semn de solidaritate cu poetul interzis și, totodată, ca o sfidare la adresa regimului, Mircea Baniciu le-a propus prietenilor săi de la Pro Musica să cânte împreună piese Phoenix. Era prima dată, de la sfârșitul anilor 70, când piesele Phoenix se auzeau pe scenă așa cum apăreau ele pe discurile care răsunau, seară de seară, în fiecare cămin studențesc din România. Erau procurate pe sub mână, la suprapreț, învelite în hîrtie albă, de la angajații Electrecordului, casa de discuri unde erau păstrate înregistrările originale. Cei 400 de spectatori au înțeles atunci că Mircea Baniciu, persecutat ani de zile de Securitate, după fuga colegilor săi de trupă, anunța începutul sfârșitului dictaturii comuniste.

Miliția intervine în forță la un concert Iris. Fanii formațiilor rock ies în stradă în decembrie 1989 cântând piesele formațiilor favorite

Evadarea formației Phoenix din 1977 i-a determinat pe cei rămași, rockeri și activiști, să-și schimbe raporturile. Tentativa nereușită de înregimentare a fost urmată de o luptă surdă, tenace, rafinată uneori, cu răbufniri de o parte și de alta.

Pe 19 aprilie 1988, la Miercurea Ciuc, la un concert Iris, nu s-a strigat  Jos Ceaușescu!, dar atmosfera a fost atât de încinsă, încât Miliția a intervenit în forță. S-a lăsat cu bătaie și 100 de spitalizați, dintre care 38 în stare gravă. Cristi Minculescu a fost anchetat, iar la întoarcerea în București, a aflat că formația nu mai are voie să urce pe scenă. Sancțiunea a fost ridicată peste câteva luni. Ajuns la capătul resurselor financiare, regimul avea, totuși, nevoie de rock. Instituțiile de cultură erau obligate să se autofinanțeze, și n-ar fi reușit dacă nu apăreau Iris, Holograf, Compact sau Cargo să le umple sălile și să le întărească visteria prăbușită.

Cei care au înclinat defintiv balanța între rock și putere au fost decrețeii. Li s-a spus așa pentru că s-au născut în urma unui decret din 1967 care interzicea avorturile. Au fost îndopați cu sloganuri comuniste pe care nu au dat niciodată doi bani. Au crescut cu cheia la gât, pentru că părinții lor nu erau acasă să-i întâmpine când veneau de la școală.  Au fost hrăniți cu rații și polimeri. S-au dovedit mai duri decât generația anterioară de rockeri, plini de furie și dezgust. Ei au spus nu regimului. Mai întâi în surdină, iar apoi cu voce tare, pe 17 și 21 decembrie 1989, la Timișoara și București.

În iunie 1991, puterea FSN-istă organizează un Woodstock autohton. Publicul strigă Jos Iliescu!

Manifestarea, pentru care Ministerul Tineretului și Sportului a cheltuit 8 milioane de lei, s-a dorit o reconciliere a rockului cu puterea. Dar cei 10 000 de tineri prezenți nu aveau nimic în comun cu sloganurile flower-power, propovăduite de părinții lor. Strigau de zor, în pauzele dintre cântece Jos comunismul! și Jos Iliescu! și se gândeau prea puțin la love, peace and nature.

De-atunci, puterea FSN/ PDSR s-a ferit de rock și de rockeri. După pierderea alegerilor din 1996, Adrian Năstase recunoștea că incapacitatea partidului său de a se apropia de tineri a adus cu sine o pierdere de 4 procente în economia voturilor.

Emil Constantinescu, președintele căruia rock-ul românesc i-a fost alături. Alegerile din 1996, ultimele alegeri romantice din istoria României

Rockul și-a menținut atitudinea protestatară și în primii ani post-revoluționari. Nicu Covaci și-a declarat public, în 1996, susținerea pentru candidatura lui Emil Constantinescu la președinția României și a compus imnul campaniei prezidențiale. Iris, Holograf, Compact și Cargo au susținut aceeași cauză.  Pasărea Colibri, Vali Sterian, Alexandru Andrieș, Nicu Alifantis, A.G. Weinberger și Laura Stoica au adoptat, la rândul lor, aceeași poziție.

Probabil că acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă, în septembrie 1995, Emil Constantinescu nu și-ar fi manifestat solidaritatea față de formația Cargo, al cărei solist, Ovidiu Ioncu-Kempes suferise un grav accident de motocicletă, în urma căruia avea nevoie de operații și tratemente costisitoare, pe care nu și le permitea. Liderul opoziției a inițiat atunci organizarea unui concert caritabil,Convenția pentru Cargo, care i-a adus, cu siguranță, beneficii electorale.  Fără să fie deranjați că gestul lor este pus sub umbrela CDR, Iris, Vali Sterian, A.G. Weinberger, Adrian Pintea (acompaniat de Floare Albastră), Berti Barbera  (acompaniat de Cargo) au cântat gratuit, pentru a strânge banii meniți să-l ajute pe Kempes.

Ginerele candidatului Traian Băsescu cântă pentru contracandidatul Adrian Năstase

Revolta a murit. Cu puține excepții, artiștilor nu le mai pasă de ideologie și cântă acolo unde sunt chemați. La mitinguri electorale PSD, PD/PDL sau PNL. Unii dintre ei, cu onorarii considerabil mărite față de un concert obișnuit, dar fără a se comporta altfel decât la un concert obișnuit.

În  2000, PSD  începe să-și apropie publicul iubitor de rock, după ce, timp de zece ani, acesta îi declarase război și organizează, la Romaero, un concert cu Brian Adams. Exemplul a fost continuat, în anii următori, de diverși baroni locali, astfel încât Bonney M și Goran Bregovic ajung să se implice în alegerile românești din 2008.

Merită pomenită, și nu numai ca anecdotică, atitudinea formației Proconsul la alegerile din 2004. Bodo, solistul formației și, pe-atunci, ginerele candidatului prezidențial Traian Băsescu, afirma că a fost îndemnat de socrul său să nu refuze niciun concert electoral. Nici măcar atunci cînd oferta venea din partea contracandidatului. Încă o probă de cinism din partea lui Traian Băsescu, dar pe-atunci cine avea ochi să vadă?

Rockul pierde în sondaje și  concertele electorale se transformă în șușe sinistre. Votul uninominal dă tonul

Un studiu realizat de Centrul de Studii şi Cercetări în domeniul Culturii, la sfârșitul lui 2006, arata că doar 3% dintre români mai ascultă muzică rock, iar staff-urile de campanie lucrează întotdeauna cu procente. La alegerile din 2008 și 2009, potul cel mare este înșfăcat de muzica populară, manele și dance. Concertele electorale se transformă în șușe sinistre, iar PSD și PDL dau tonul. Votul uninominal transformă totul într-o cacaofonie tristă.

Ziare.com  scria, în noiembrie 2008,  că Dan Matei Agathon își folosește relațiile din PSD pentru a-i asigura iubitei sale  Silvia (fostă Etno), cât mai multe concerte electorale. Haiducii, Senzual, Etnic, DJ Andy featuring Stela șiiiiiiii iiii Denisa manelista  își descoperă brusc o profundă conștiință civică. Adi Minune și Nicolae Guță nu se lasă mai prejos. Văru Săndel, profund inspirat, compune un cântecel prin care își îndeamnă semenii să-l voteze pe Traian Băsescu. Astfel încât, atunci când Mircea Baniciu și Compact se înscriu pe lista personalităților care susțin candidatura lui Crin Antonescu la președinția României, îți vine să întrebi: ce i-o fi apucat?

Integrare  în lumea gulerelor albe. Cine preia protestul?

În mai 1968, președintele De Gaulle părăsea în grabă România, pentru a face față unei situații inedite: ideile flower-power ieșiseră pe străzile Parisului. Astăzi, Daniel Cohn-Bendit, liderul mișcării studențești pariziene din 68 este un politician ecologist respectat.

Rockul a devenit industrie, iar marile festivaluri gratuite, de tipul Woodstock, s-au transformat în CD-uri vândute cât mai mult și cât mai scump, în  turnee de lansare grandioase, a căror producție implică cifre cu șase, șapte zerouri și încasări pe măsură.

Iar pentru că rockul românesc nu este altfel decât rockul mondial, după cum spunea Florian Pittiș, cu excepția numărului zerourilor din coadă, lucrurile nu stau altfel nici la noi.

Rockul nu mai este protest. Cine preia ștafeta? La ultimele alegeri, Paraziții au oferit un răspuns.

Foto: © Claudiu Ciortan, arhivele personale Iris si Phoenix