Arta nu are vârstă, nici la propriu, nici la figurat. Este unul dintre lucrurile importante cu care rămâi în suflet şi în minte, după ce parcurgi cu privirea lucrările din cadrul expoziţiei „Refracţia omului modern”, semnată de Romulus Boicu. Pentru că ne-au plăcut foarte mult şi el şi lucrările sale am stat de vorbă cu Romulus, încercând să aflăm unde este refracţia şi ce are el să îi reproşeze României. Citeşte interviul şi spune şi tu ce crezi despre şansa tinerilor artişti de a se afirma în România.

Romulus Boicu: „Vreau să readuc, cumva, clasicul în arta modernă, oricât de ciudat ar suna asta”

Prezintă-ţi expoziţia în faţa unui vizitator care intră în galerie, doar pentru că este prea frig afară, sau pentru că se plictiseşte în casă, vineri seară.

În primul rand, i-aş spune că este o expoziţie deosebită. I-aş zice că merită văzute, în special, lucrările de sculptură din papier-mâché, pentru că nu se mai prea fac. Este o tehnică veche şi foarte puţini o mai folosesc. Se utilizează mai mult în teatru, la recuzită. Iar picturile merită văzute, pentru că sunt şi ele sunt speciale, în ciuda influenţelor suprarealiste.

„Singura mea sursă de inspiraţie am fost eu”

Prezintă-te în faţa unui critic de artă francez.

În cazul ăsta aş spune că expoziţia merită văzută pentru că singura mea sursă de inspiraţie am fost eu. M-am inspirat din mine, din interiorul meu. Alte surse de inspiraţie nu au existat, aşa că se poate spune că este o expoziţie pură.

Cuvântul „refracţie” este, în esenţă, unul deloc simplu. În DEX, refracţia este definită că „fenomenul de deviere a unei raze luminoase ori sonore sau a unei unde electromagnetice care străbate medii transparente (de densităţi) diferite.” Care sunt mediile pe care le străbaţi tu, prin lucrările tale şi, mai ales care sunt: raza incidentă, raza reflectată, şi, respectiv, raza refractată?

Cred că aici putem vorbi doar despre raza refractată, pentru că aşa am văzut eu lucrurile: eu sunt raza refractată a lumii înconjurătoare. Nu este o imagine în oglină; unghiul lumii îşi schimbă direcţia atunci când intră prin mine, iar pe partea cealaltă iese cu totul altceva.

Dacă te-aş ruga să-ţi deconstruieşti lucrările din cadrul colecţiei „Refracţia omului modern” cum ai face-o? Piesă cu piesă, puse pe o masă.

În primul rand, cred că ar fi foarte multe piese, ca nişte păpuşi sau manechine desfăcute. Ar fi ceva destul de morbid. Şi ar mai fi, totodată, şi foarte multe elemente despre care nu îţi dai seama dacă sunt haine, sau dacă sunt parte din corpurile păpuşilor. O haină ajunsă permanent lipită de corpul uman.

„Nu m-am gândit niciodată la un cuvânt sau la o sintagmă care să mă reprezinte, sau care să reprezinte ce fac eu. Dar dacă ar fi să aleg unul, cel mai probabil ar fi un cuvânt inventat”

Discursul lucrărilor tale se învârte în jurul robotizării, a mecanizarii maselor, într-o societate în care tehnlogia a condus la dezumanizare. A mai existat un curent artistic care s-a rotit în jurul aceluiaşi subiect: Futurismul. Diferenţa de esenţă este că, în cazul lor, era vorba despre o abordare glorificatoare, pe când în cazul tău este vorba de o abordare situată în antiteză. În anul 1909, oraşul Milano era înţesat de afişe enorme, pe care puteai citi scris cu roşu: FUTURISMO. Dacă tu ai fi Marinetti, iar lucrările tale ar avea forţa de a construi în jurul lor un adevărat fenomen social, ce cuvânt ai alege pentru a-l descrie?

Nu m-am gândit niciodată la un cuvânt, sau la o sintagmă care să mă reprezinte, sau care să reprezinte ce fac eu. Dar dacă ar fi să aleg unul, cel mai probabil ar fi un cuvânt inventat. Pentru că şi în lucrările mele elementele chiar sunt ceva nou, cu toate că unele dintre ele au, poate, şi ceva vechi. E vorba despre un altfel de suprarealism.

Eşti tânăr, foarte tânăr. Cu toate astea, ai reuşit să ai o expoziţie a ta (poate chiar mai multe), într-o ţară în care tinerii creatori sunt sprijiniţi puţin către deloc. Poate sună a cliché să te întrebe cineva „cum ai reuşit”. Şi totuşi, cum ai reuşit?

De când am venit în Bucureşti, am tot căutat un spaţiu unde să pot expune, iar aici (n. red. Librăria Cărtureşti, Verona) mi-a plăcut foarte mult, din prima. Tot încercând să aflu cum pot să expun, un prieten, regizor de teatru, mi-a spus că ştie pe cineva de la PR. Am vorbit atunci cu persoana respectivă, dar nu mi-a răspuns niciodată la mailuri. După asta, un an am renunţat la idee, până când, într-o zi am zis „Hai să încerc eu, singur! Totuşi, acolo oamenii expun, deci trebuie să pot şi eu, cumva.” Aşa că am trimis, pur şi simplu, un mail la adresa găsită pe site. Iar de acolo am ajuns aici, toată nebunia durând cam un an.

Care este cel mai mare reproş pe care un tânăr creator i-l poate face României? România în sensul modului în care funcţionează lucrurile aici.

Aş face un gest foarte simplu, dar pe care nu ştiu dacă România l-ar simţi în vreun fel: o bătaie pe obraz, de ruşine.

„Cea mai mai mare problemă, pe care am simţit-o din plin, este lipsa de interes a multora dintre profesori faţă de studenţi”

Aici aş vrea să vorbim un pic şi despre şcoală/facultate, în contextul în care în România prezentului, racordarea facultăţilor la piaţa muncii este, poate, unul dintre cele mai critice puncte ale întregului sistem. Vorbeşte-mi un pic despre experienţa ta, ca student la arte plastice. Care este cea mai mare problemă cu care te-ai confruntat în facultate?

Cea mai mai mare problemă, pe care am simţit-o din plin, este lipsa de interes a multora dintre profesori faţă de studenţi. Dar desigur, asta depinde foarte mult de secţie şi de profesor. Sunt unii dintre profesori pe care nu îi înteresează decât să predea materia, sau să facă prezenţa, în timp ce mai sunt şi alţii, cum am avut şi eu norocul să am, cărora chiar le pasă. De exemplu, chiar în primul an de facultate, am avut un profesor care ne-a ajutat să organizăm o expoziţie destul de mare. Ne povestea chiar cum un alt profesor i-a zis, la un moment dat, „n-ai ce face? Cum îi scoţi pe ăştia în expoziţie, în anul întâi?” Tot el ne-a ajutat, la un moment dat, să facem un mozaic foarte mare la Tulcea, undeva într-o fântână arteziană, un altul pentru o biserică mare din Bucureşti... Alţii, în schimb, n-au niciun interes.

Unde speri să ajungi vs unde ai vrea să ajungi?

Îmi doresc foarte mult să ajung un artist de succes, din toate punctele de vedere suportate de cuvântul „artist”. Vreau să ajung un scenograf foarte bun, pentru că îmi doresc foarte tare să fac scenografie, însă, la fel, îmi doresc să devin un pictor foarte bun. Vreau să le fac pe ambele, în paralel.

Există vreo piesă de teatru pentru care ţi-ai dori, extrem de mult, să faci scenografia?

Există da, însă e departe rău! Piesa care m-a impresionat cel mai mult este Faust al lui Purcărete, cu scenografia semnată de către Helmut Stürmer. Însă, deocamdată, la asta nu nici nu pot să visez.

În ce mare muzeu din lume ţi-ai dori să expui?

Cred că în Rusia, la Galeriile Tretyakov. Am un album cu Galeriile Tretyakov şi de fiecare dată când mă uit pe el, rămân fascinat de diversitatea lucrărilor expuse acolo.

Cei mai mulţi dintre noi s-ar fi aşteptat să audă MoMa sau Tate.

Nu, chiar nu. Am o doză consistentă de clasic în mine, şi tocmai din motivul ăsta nu vreau să alunec foarte mult înspre modern. Vreau să readuc, cumva, clasicul în arta modernă, oricât de ciudat ar suna.

Brauner sau Dali?

Tot dintr-un album l-am cunoscut şi pe Dali; mă uitam pe el şi eram mereu super fascinat. Nu puteam înţelege cum e posibil ca o pictură să arate aşa. Iar pe Brauner l-am descoperit mai târziu, în timpul liceului, când am aflat că este, ca şi mine, din Piatra Neamţ. Mai mult, a făcut clasele primare în aceeaşi clădire în care eu am făcut liceul. Aşa că nu pot să aleg între ei; Dali este inegalabil, iar Brauner îmi este foarte apropiat.

Ce proiecte mai ai?

Vreau să merg prin ţară cu expoziţia asta, la Piatra Neamţ, Iaşi, Sibiu şi Cluj. La Piatra Neamţ deja am stabilit; va fi între 1 şi 15 iunie.

[Puteţi vedea lucrările din cadrul expoziţiei "Refracţia omului modern" la Librăria Cărtureşti Verona, în perioada 4-28 februarie]

Foto: © Mihnea Ratte