Nerăbdarea fanilor este răsplătită. Ovidiu Ioncu –Kempes se întoarce pe scenele româneşti cu o supergrup format din instrumentişti care au scris istorie în rockul românesc şi rockul internaţional.

Ideea înfiinţării supergrupului REZIDENT EX a apărut atunci când compozitorul şi chitaristul Tavi Iepan, fondator al grupului Cargo şi Adrian Popescu, chitarist al aceluiaşi grup la începutul anilor 90, se reîntâlnesc, într-un club, din Arad, cu Simona Ioncu care îi anunţă că soţul ei, nimeni altul decât Ovidiu Ioncu- Kempes, vocea-emblemă a formaţiei Cargo, îşi doreşte să se întoarcă pe scenă.

Managementul formaţiei anunţă că REZIDENT EX, supergrupul al cărui solist vocal este Ovidiu  Ioncu-Kempes (ex. Cargo) va avea primul concert în România, pe 5 august, la Vama Veche

Ne place, la fiecare sfârşit de an, să planificăm anul următor, să ne imaginăm ce ne-ar putea aduce el, bun sau rău. Şi, pentru că de Crăciun nu ne putem gândi decât la lucruri bune, Spunesitu.ro vă propune o trecere în revistă a celor mai aşteptate evenimente ale rockului românesc în 2012. Nu este un clasament, nu este o înşiruire cronologică dar, cu siguranţă, fiecare dintre evenimentele pomenite va stârni multă emoţie. Pentru că, în spatele fiecăruia dintre ele, istoria se împleteşte cu legenda. 2012 se anunţă bogat în concerte mari: Holograf colaborează cu Angela Gheorghiu şi lansează un nou album, Cristi Minculescu a anunţat spectacolul aniversar Iris - 35 de ani, Phoenix sărbătoreşte 50 de ani de existenţă, se întoarce Kempes, vocea-emblemă a formaţiei Cargo, cu un supergrup care respiră aerul şi istoria rockului timişorean, şi se relansează Timpuri Noi. Pe care dintre aceste evenimente mizaţi?

Nu stim cum va arăta anul electoral 2012 si este posibil ca nici măcar protagonistii să nu stie. Putem presupune, însă, că în culise încep să se desfăsoare unele miscări de trupe. Inclusiv trupe rock.Vor apela partidele, ca de fiecare dată până acum, la sustinerea unor artisti? Pentru ce candidati vor opta acestia si în ce conditii? Urmărind de-a lungul anilor relatiile dintre rock si politică putem obtine un răspuns.

„Şoc în lumea muzicală! Cristi Minculescu, de la Iris, se retrage definitiv. Artistul are nevoie de un nou transplant. Vezi ce organe îi sunt afectate”, este breaking-news-ul zilei. Ştirea lansată de Evenimentul zilei a fost rapid preluată de mai toate tabloidele, dar şi de ziare considerate serioase. Sunt citate surse apropiate artistului, dar faptul că Rodica Minculescu şi Cosmin Nicoară, impresarul trupei, dezmint informaţia, nu are nicio relevanţă. Pentru ziariştii în cauză, doi dintre oamenii cei mai apropiaţi lui Cristi Minculescu nu se încadrează în categoria surselor credibile. Sunt situaţii în care goana după rating depăşeşte limitele oricărei decenţe. Nu e prea mult?

Superstarurile muzicii de astăzi par cuprinse de nostalgie. Poate din lipsă de inspiraţie, poate din dorinţa de a recupera idolii trecutului, multe figuri importante ale muzicii actuale şi-au propus să urce în topuri prin puterea cover-urilor. Spunesitu.ro vă invită să ne amintim, împreună, cover-uri celebre ale muzicii şi să alegeţi: cover-ul sau originalul?

Sunt trei motive simple pentru care ne place Muzica Regelui. Pentru că este un gest al greutăţii aducerii aminte, un gest al gratuităţii lucrurilor simple, dar şi pentru că ne confirmă faptul că muzica chiar poate salva vieţi. De fapt, motivele de mai sus nu sunt numai o chestiune perceptivă, ci par a fi concluzia unei orânduiri întucâtva voite a pieselor de pe discul intitulat chiar aşa: „Muzica Regelui” (Curtea Veche Publishing, 2011), o emoţionantă / exemplară / veselă punere la un loc a piselor muzicale cele mai îndrăgite de către Majestatea Sa Regele Mihai.

Steve Jobs avea o mare pasiune: muzica rock’n’roll. Era aproape obsedat de Bob Dylan, a avut o prietenie lungă şi tumultoasă cu Bono, melodia celor de la The Beatles, „Strawberry Fields Forever” l-a ajutat să îşi definească filosofia de business şi, nu în ultimul rând, a avut o poveste romanţată cu Joan Baez. Sunt lucururi mai puţin ştiute, dezvăluite, însă, în toată splendoarea, de către Walter Isaacson, autorul pasionantei biografii a lui Jobs, intitulată chiar aşa, Steve Jobs.

“O fantomă bântuie Europa”. N-are formă şi nici consistenţă, dar totuşi există, are stil şi este subversivă. Şi, desigur, se vede foarte bine pe peliculă. Dovezi cu privire la apriţiile ei se tot ivesc, iar cel mai recent se pare că a fost văzută la Londra. Mai precis, la unul dintre cele mai mari muzee de arte decorative din lume. Este vorba despre fantoma postmodernismului şi ea poate fi văzută de aproape la Victoria and Albert Museum, din Londra, în cadrul expoziţiei “Postmodernism: Style and Subversion 1970–1990”. Şi pentru cu tot suntem stat membru UE, iar a călători este frumos, uşor şi mereu surpinzător, cine are drum prin capitala Marii Britanii, în următoarele patru luni, poate merge să o vadă cu proprii ochi.

Despre Londra se pot scrie pagini întregi. Este, după mine, un oraș pentru toate gusturile, care îi poate încânta deopotrivă pe amatorii de cultură și de distracție, de plimbări și de shopping, de muzee și de parcuri. Așa că vă voi spune care sunt cele 5 lucruri care îmi plac mie personal la Londra și care m-ar face oricând să revin acolo. De dragul articolului le-am pus într-o ordine, ceea ce nu înseamnă că e un clasament. Așa cum nu înseamnă că sunt singurele.

Moartea lui Steve Jobs a lăsat multe goluri. Printre altele şi în compania Walt Disney. Şi asta pentru că după ce Disney a cumpărat Pixar, în 2006, pentru suma de 7,4 miliarde de dolari, Jobs a ajuns să deţină pachetul majoritar de acţiuni (50,1%) la The Walt Disney Company. S-a tot speculat pe tema asta. The Economist, de pildă, se întreabă “Cine îl va guverna, de acum înainte, pe Mickey Mouse”. Nu se ştie. Cert este că aceste dileme şi polemici i-au făcut pe mulţi să îşi amintească de bătrânul Walt Disney. Poate mai curând vizionar decât talentat, Walt Disney nici măcar nu a fost el cel care l-a desenat pe celebrul şoarece Mickey. Dar a avut curajul să să parieze pe idei şi tehnologii netestate în prealabil, astfel încât să poată să îşi răpună toţi inamicii: de la Bugs Bunny la realitatea înconjurătoare, pe de-a-ntregul. De fapt, el însuşi o spunea: “I believe in being an innovator.”

Sezonul cinematografic toamnă-iarnă 2011-2012 se anunţă cel puţin promiţător. După ce regizori/filme că Lars Von Trier, cu Melancholia, sau Terrence Malick, cu The Tree Of Life au deschis toamna cinematografică, prin prezenţa lor deopotrivă în cadrul festivalurilor internaţionale (Venezia, Cannes, Toronto International Film Festival, New York Film Festival etc), cât şi a cinematografelor, n-am îndrăzni să ne mai aşteptăm la ceva mai spectaculos de atât. Şi totuşi, lunile ce vin promit să aducă o suită de nume mari şi, odată cu ele, filme cel puţin interesante - Steven Spielberg şi Robert Redford, Marylin Monroe şi William Shakespeare, Freud şi Jung etc.

Privind exemplele laureaţilor din 2011 ai celor mai importante premii pentru Jurnalism din lume - Pulitzer şi Albert Londres - nu putem să nu ne întrebăm: ce mai însemnaă jurnalismul în ziua de azi? Şi mai ales, ce mai înseamnă jurnalismul în România? Cât de fidel mai este el principiilor fundamentale ale creativităţii, originalităţii şi ce fel de informaţie ne oferă el? Ce jurnalist român ar merita să fie răsplătit cu un premiu Pulizer?

Ia un copil și gândește-te ce l-ar bucura cel mai mult (în afară de ciocolată și jucării). Poveștile. Da, poveștile. Căci indiferent de cât de pre- sau post- moderne sunt vremurile pe care le trăim, poveștile vor rămâne veșnic coloana vertebrală a umanității. Cu toții iubeam să ni se spună sau să ni se citească povești, când eram copii. Chiar dacă acum recuperăm cu dificultate momentele acelea în care ne zbăteam la granița dintre real și imaginar, trezire și visare, neștiind exact pe care să o alegem, ele vor rămâne mereu înfipte în profunzimea subconștientului nostru. Poveștile nu sunt, însă, numai pentru copii, așa cum s-ar putea crede. Și asta pentru că în lumea asta există un om care știe să spună povești pentru adulți, ca nimeni altul. Numele lui este Terry Gilliam, iar cineva ar trebui să ia în seamă această realitate și să îi făurească o stea pe care să scrie: “Terry Gilliam, cel mai bun povestitor al omenirii.”

Arta şi politicul crează realitatea şi se influenţează reciproc. Dacă ne dorim o societate amorfă, care stă în poziţie de „drepţi” în faţa unor mesaje politice derizorii, atunci putem continua să perpetuăm indiferenţa cu privire la arta şi cultură. Dacă ne dorim, însă, schimbarea, atunci poate că ar fi cazul să începem de la lucrurile cele mai naive, cele mai vizibile, dar şi cele mai de impact. 

Numele scriitorul Mircea Cărtărescu apare pe o listă neoficială a favoriţilor la câştigarea premiului Nobel pentru literatură, pentru anul 2011. Vestea s-a împrăştiat după ce casa de pariuri din Marea Britanie, Ladbrokes, l-a inclus pe scriitorul român al nouălea pe lista favoriţilor, cu o cotaţie de 20/1. Asta se întâmplă după ce cu doar doi ani în urmă României i s-a întâmplat un lucru extrem de frumos, Herta Müller primind premiul Nobel pentru literatură. Crezi că Mircea Cărtărescu are şanse la câştigarea premiului Nobel pentru literatură?

Într-un oraş deloc oarecare (dacă nu New York, atunci sigur Paris şi dacă nici Paris, atunci singura variantă posibilă nu mai rămâne decât Veneţia) Ion se îndrăgosteşte de Maria. Maria este implicată, însă, într-o relaţie serioasă cu Gheorghe. Gheorghe care nu o iubeşte pe Maria, ci pe Floarea. Evident, nici situaţia Floarei nu este simplă, pentru că, deşi ea îl iubeşte pe Gheorghe, are, totuşi, o relaţie serioasă cu Vasile. La toate acestea se adaugă un Rabin, un psihanalist, mult Gershwin, replici „witty” şi, eventual, o crimă condamantă la a fi trecută cu vederea. Dacă amesteci toate aceste ingrediente şi mai adaugi şi un strop de magie, filmul este gata, iar regia este în mod clar semnată de către Woody Allen. De fapt, tocmai de aceea ne place Woody Allen. Pentru că el reuşeşte să transforme până şi cele mai critice momente din viaţa unui om în evenimente pline de haz, filosofie şi jazz. Ţie de ce îţi place Woody Allen?

Am primit ieri o înregistrare înduioşătoare şi surprinzătoare deopotrivă, a cărei provenienţă este incertă. Cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, Johnny Răducanu îşi vizita prietenul, pe Andrei Pleşu, aflat în exil la Tescani, iar rezultatul acestei întâlniri este o seară de romanţe şi cântece de petrecere. Imaginaţia şi amintirile destul de firave, pe care le păstrez din istorisirile maestrului despre prietenia sa cu Andrei Pleşu, au avut rolul de a umple spaţiile goale.

Dincolo de identificarea unui anumit comportament, ideea de generaţie evoluează, întotdeauna, în paralel cu noţiunea de stil. Sau, mai precis, cu un anumit stil. Şi asta pentru că dincolo de a fi doar o modă a aparenţelor, stilul este, în primul rând o formă de exprimare a sinelui, o modalitate de reprezentare vizuală a unui întreg ansamblu de conţinuturi simbolice şi de sisteme de credinţă. Stilul, comportamentul şi aşteptările merg mână în mână, iar à la limite modul în care ele se îmbină poate fi extrem de grăitor pentru starea realităţii sociale înconjurătoare. Sau cel puţin a unei părţi din ea. Aşadar, cum definim stilul şi, mai ales, ce avem de învăţat din el?

O carte poate schimba viaţa unui om. Sau lumea. Nu este o întrebare, ci o afirmaţie hotărâtă. Nu se ştie exact de ce sau cum se întâmplă asta. Uneori, o carte poate schimba lumea, pentru că este revoluţionară. În alte instanţe, o carte poate să schimbe viaţa cuiva, pentru că este, pur şi simplu, cartea potrivită la momentul potrivit. De cele mai multe ori, însă, o carte are această forţă de a purta cu sine schimbarea, graţie unei anumite forme de magie pe care o ascunde între coperte. Revista Time a întocmit un top al celor mai bune şi influente 100 volume de non-ficţiune ale ultimilor aproape o sută de ani. Autobiografii, biografii, business, cultură, eseistică, sănătate, istorie, istoria ideilor, politică, istorie socială, ştiinţă, război, toate aceste domenii au avut parte de zeii şi semizeii lor. „Books are a uniquely portable magic”, spunea Stephen King. Ţie ce carte ţi-a schimbat viaţa?

Au trecut zece ani de la 9/11. O cifră rotundă care, ca întotdeauna, are calitatea de a te îndemna să tragi linie şi să faci bilanţul. Cum s-a schimbat lumea după atacurile teroriste de pe 11 septembrie? A devenit mai deschisă şi mai tolerantă sau, din contră, mai obtuză şi intolerantă?

Planet Of The Apes, indiferent dacă ne referim la romanul lui Pierre Boule, la pelicula omonimă, din anul 1968 sau, exhaustiv, la franciza cu acelaşi nume, este exemplul perfect de îmbinare a ideii de film cult (cult movie), cu succesul de mainstream. Dacă, însă, pelicula regizată de către Schaffner, în 1968, recrea, cu precădere, o atmosferă asemănătoare cu 2001: A Space Odyssey, a lui Kubrick, sau cu Solaris, a lui Tarkovskiy, recenta apariţie cinematografică Rise Of The Planet Of The Apes nu pare să mai conserve prea mult din tonul filosofic al producţiilor precedente. Asta în ciuda încercării realizatorilor de a construi povestea în jurul aceleiaşi dileme morale, om vs. maimuţă, dilemă morală ce ascunde, în spate, întrebarea existenţială „de unde venim şi încotro ne îndreptăm?” Tu ce ecranizare a Planetei Maimuţelor preferi?

Până la sfârşitul clasei a IV-a, aveam 24  de colegi. Dintre ei, zece erau fete. Fetele ascultă  pop: Shakira, Lady Gaga şi încă unele despre care eu habar n-am cine sunt. Dintre băieţi, cinci ascultă rock, iar unul rock şi jazz.. Prietenilor mei le place, în general rock-ul, dar altora le plac şi pop-ul şi rap-ul. Doi ascultă Puya şi manele. Alţi doi se prefac că ascultă rock, dar de fapt nu cred că le place. Unul dintre ei se uită la telenovele, ceea ce mă face să cred că îi place Justin Bieber. Mai am şi un coleg  care ascultă Miley Cyrus, ba chiar o imită, cântând melodii din Hanna Montana. Ceilalţi colegi nu dau nici un semn că au auzit vreodată despre muzică.

Secolul XVI reprezintă o perioadă fascinantă în istoria Angliei. Înainte să devină „Imperiul în care soarele nu apune niciodată”, această ţară era jumătatea de sud a unei insule sărace, situate la marginea Europei, abia ieşită dintr-un sângeros război civil. Sub domnia regilor şi reginelor dinastiei Tudor, Anglia va ieşi din evul întunecat al Războiului celor două roze, devenind un stat modern şi o putere militară şi comercială. Serialul „Dinastia Tudorilor” încearcă să ne ofere o idee despre viaţa la curtea unuia dintre cei mai importanţi regi ai acestei dinastii, anume Henry VIII. Oare reuşeşte acest serial să găsească acea balanţă între adevărul istoric şi valoarea de divertisment al unui serial de televiziune?

Sfârşitul lumii, aşa cum o ştim azi, a fascinat întotdeauna omenirea. Dar nu numai episodul apocaliptic, în sine, ci şi ce urmează după. S-au scris cărţi, s-au realizat producţii cinematografice, unele complexe, altele low budget, s-au compus chiar şi cântece. Toate încearcă să surprindă, însă, povestea supravieţuirii, a rezistenţei şi a luptei în lumea postapocaliptică. Există filme care au intrat în repertoriul „clasic”, cum sunt Mad Max sau Matrix, spre exemplu. Iar lumile postapocaliptice au fost încadrate în diverse tipologii, în funcţie de ceea ce le-a cauzat: invazii extraterestre, un război, degradarea umanităţii şi autodistrugerea, fenomene naturale, o epidemie. Ţie ce filme postapocaliptice îţi plac? Preferi roboţii, extratereştrii sau zombii?

A fost odată ca niciodată o vreme când doi soldaţi, Lucius Vorenus şi Titus Pullo au schimbat istoria Romei. Sau poate nu tocmai „au schimbat-o”, dar în mod cert au influenţat-o. Reducţionist, aşa ar putea fi rezumat subiectul serialului Rome. În esenţă, însă, este vorba de mult mai mult; atât din punct de vedere narativ, cât şi din cel al realizării, efective.