Pentru unii, foarte puţini, el este Alexe. Pentru ceilalţi, este Domn’ Profesor. De paisprezece ani încoace, la sărbătorile de iarnă, are gata pregătit un spectacol special, garnisit cu cântece vechi şi celebre, dar şi cu multe cântece noi. În această seară, la Teatrul Excelsior, Alexandru Andrieş oferă, celor pregătiţi să-l primească, darul său de Moş Nicolae. Nu ştim care vor fi cântecele vechi incluse în repertoriul concertului de astăzi, dar este limpede că cele noi sunt extrase de pe albumul Incorekt, lansat la mijlocul lunii octombrie. Darul lui Alexandru Andrieş pentru Spunesitu.ro este acest interviu. Citind, veţi înţelege de ce Domn’ Profesor este Domn’ Profesor. Şi de ce este unic.

Mulţi declară că îl detestă, dar toată lumea îi iubeşte muzica. Mă aşteptam să mărturisească că acest lucru îl supără, dar nici vorbă de aşa ceva. Florin Chilian recunoaşte că îi place să fie controversat. Mai mult decât atât, că a şi muncit pentru a stârni controverse. De ce? Pentru că oamenii pot fi, deopotrivă, curve şi prinţi, iar întâmplările din viaţa lor îi aruncă de pe un taler pe altul al balanţei. Unii reuşesc să găsească un echilibru, alţii, nu. “Prinţul” Florin Chilian vorbeşte despre perioada sa de „curvăsărie”. Şi despre sentimentele sale cele mai profunde.

Dan Iliescu relansează Timpuri Noi, cu un mesaj imperativ, “Deschide-ți mintea!”, și mi s-a părut că merită să vorbim despre asta. A fost punctul de pornire, dar dialogul nostru a ajuns în zone nebănuite. Am simțit, încă de la primele lui răspunsuri, că va fi un interviu tulburător. Sinceritatea lui Dan Iliescu s-a dovedit copleșitoare. Am ajuns să vorbim despre putere, slăbiciune, sexualitate, victorie, pierdere, datorie, responsabilitate, cunoaștere, viitor, Dumnezeu. Lucruri multe și complicate, care continuă să îi preocupe pe cei care vor să-și păstreze mintea deschisă, și despre care Dan Iliescu este perfect îndreptățit să vorbească. Timpuri Noi nu este deloc întâmplător o formație mare, iar legenda Timpurilor Noi nu poate fi separată de legenda Dan Iliescu. Ce va urma? Ce ne așteaptă pe fiecare dintre noi și ce ne așteaptă pe noi toți? Încercăm, pe măsura inteligenței, puterii și cunoașterii noastre, să găsim un răspuns. Dan Iliescu și l-a găsit pe al său. Știe să-i vindece pe alții dar, în primul rând, este el însuși vindecat. Și rețeta lui este bună.

Pe data de 6 octombrie, trupa Grimus lansează albumul Egretta. Un album care dincolo de compoziţia propriu-zisă demonstrează că muzica românească începe să îşi recapete originalitatea şi puterea de expresie. Despre Egretta, despre ce înseamnă respectul pentru muzică, dar şi despre dificultatea de a fi persoana potrivită la momentul potrivit, am stat de vorbă cu Vali Rauca, guitar şi porte-parole al trupei Grimus. Iar concluzia întregului dialog este nu numai o certitudine, ci chiar un îndemn: muzica poate mişca ceva în oameni. Te invităm să citeşti interviul cu Grimus şi să spui şi tu în ce măsură crezi în puterea muzicii de a schimba ceva. Cel mai original comentariu va primi albumul Egretta, cu autograful membrilor formaţiei.

Care dintre reclamele semnate de Bogdan Naumovici e preferata voastră? Ăla micu’ de respira greu, nebunu’ de la Altex, cu halatu’, cât e halatu’ sau Batman, Batman?

Cum e să fii nepotul lui Grigore Moisil? Nepotul lui Emil Condurachi? Fiul lui Zoe Petre? Cât de mult te ajută sau cât de mult te încurcă o asemenea ascendenţă în propria carieră? Dan Petre dezvăluie pentru Spunesitu.ro poveşti de dragoste sau simple poveşti de viaţă din familia sa şi chiar “păcatele” propriei tinereţi. Dar, mai cu seamă, reface, la rugămintea noastră, un parcurs intelectual şi profesional care poate constitui un model.

Confesiunile lui Nicu Covaci sunt surprinzătoare, chiar cutremurătoare. Au greutatea unui destin tragic, pe care el refuză să îl recunoască ca atare. Povestea lui Nicu Covaci demonstrează cât de mare este preţul unei celebrităţi intrate în legendă. Idolul a patru generaţii de iubitori ai rock-ului a cunoscut de multe ori foamea şi de prea puţine ori dragostea. Copilăria i-a fost umbrită de absenţa tatălui, târât nevinovat, la fel ca mulţi alţii, prin închisorile comuniste. Şi-a părăsit ţara, pentru că nu a avut încotro. Altfel, deşi la fel de nevinovat ca şi tatăl său, ar fi ajuns la puşcărie. La scurt timp după ce s-a întors în România, adversari ascunşi “l-au pedepsit” în cel mai grav mod cu putinţă: asasinarea mamei sale. Nicu Covaci a trecut peste toate acestea, dar a ajuns să se simtă singur împotriva tuturor, astfel încât aniversarea a 50 de ani de existenţă a formaţiei Phoenix are toate şansele să devină un moment foarte trist. Poţi să fii de acord cu Nicu Covaci, poţi să-l conteşti, dar nu poţi să nu-l respecţi. Şi să nu asculţi ce are el de povestit, atunci când se înduplecă să vorbească.

Orice întâlnire cu Paul Ciuci şi colegii săi din formaţia Compact este precum acea sărbătoare din “Cântec pentru prieteni”, pe care nu ai cum să o uiţi vreodată. Chiar dacă ai avea motive să plângi, poţi să fii sigur că plânsul tău se va transforma mai întâi în zâmbet, şi apoi în cel mai sănătos hohot de râs. Am vorbit, într-adevăr, despre prieteni dar, mai cu seamă, despre întâmplările colosale pe care memoria noastră le păstrează despre aceştia. Am vorbit despre tot ce se întâmplă în viaţă. Nu numai despre trecut, dar şi despre prezent şi viitor. Adică, despre muzica formaţiei Compact.

Când l-am auzit prima dată pe Byron eram în liceu. Nu reuşesc să localizez exact momentul, la fel cum nu reuşesc să punctez, cu exactitate, nici trupa sau contextul care îl înfăţişau. Este vorba despre situaţia aceea particulară în care un anumit om, prin vocea şi prin flautul lui, reuşea să umbrească tot ceea ce îl înconjoară. Unii ar fi geloşi şi ar pune o realitate ca asta sub semnul unei nedreptăţi. În fapt, însă, este vorba despre talent şi atât. Un talent căruia nu ai cum să i te opui, un talent pe care unii nu îl au, alţii îl au, iar o mică, mică parte îl are cu asupra de măsură. Byron, Dan Byron, face parte din această ultimă categorie. Nu o spun eu, ascultătorul, nu o spun ei, criticii, ci o spune o stare de fapt care a modelat parcursul muzicii româneşti al ultimilor cel puţin zece ani. Aşadar, şi povestea lui Byron, ca orice altă poveste, începe cu „a fost odată ca niciodată un tânăr rebel şi talentat...”

Unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Marcel Avram a acceptat să dezvăluie, pentru Spunesitu.ro, culisele marilor concerte la organizarea cărora a luat parte. O poveste care începe cu Bon Jovi şi se întoarce în timp la Rock in the City, Steve Vai, Guns’n’Roses, AC/DC, Eric Clapton. Valentin Stoian, veteran al show-business-ului românesc, este un absolvent de Conservator, care a renunţat la profesorat şi la Timişoara, în faţa unei oferte de nerefuzat venită de la Bucureşti: aceea de a-i acompania, împreună cu formaţia sa, pe cei mai mari cântăreţi de muzică pop din România anilor 70 şi 80. În acei ani, a avut parte de nenumărate turnee în străinătate, de pe urma cărora s-a ales cu o minunăţie de Renault 25, cu o cutie de viteze automată. A cântat rock în formaţiile Roşu şi Negru şi Krypton dar, la 50 de ani a hotărât că este “prea bătrân să mai urce pe scenă”. Şi-a vândut pianul şi clapele şi a devenit producător de evenimente. De numele său sunt legate şi Galele Tele 7abc, sau concertele cu Michael Jackson, Jethro Tull, Scorpions, Nazareth, Uriah Heep din primii ani post-revoluţionari.

În iunie, Ministerul Culturii trebuia să supună dezbaterii publice documentele-cadru pentru fundamentarea următorului Plan Naţional de Dezvoltare în Cultură (2013-2020). Acest lucru nu s-a întâmplat. Pentru a afla care este starea culturii româneşti în acest moment şi a stabili ce trebuie făcut în următorii ani, astfel încât creatorii români să-şi găsească un loc mai bun în comunitatea europeană, am stat de vorbă cu Andreea Grecu, doctor în economie şi manager cultural, care predă acum, la Universitatea din Bucureşti, cursuri de „Management cultural” şi „Politici publice în domeniul culturii din România”. Andreea Grecu a fost director al Administraţiei Fondului Cultural Naţional, instituţie înfiinţată în 2005, care finanţează, prin concurs, proiecte culturale în domeniul artelor spectacolului, patrimoniului cultural naţional, educaţiei şi intervenţiei culturale.

Cartea Şoaptelor este ca un pumnal înfipt pe la spate. Te ia prin surpindere, după care te lasă să sângerezi şi să lăcrimezi. Însă după ce durerea trece, te simţi vindecat de toţii demonii pe care i-ai cărat după tine. Căci, aşa cum însuşi autorul ei, Varujan Vosganian, povesteşte, Cartea Şoaptelor că este o carte a exorcizării şi a lecuirii, o carte a iubirii şi a comunicărilor imateriale. Dincolo, însă, de vorbele autorului, am putea merge până într-acolo încât să afirmăm că în această carte a fost scris tot ceea ce se putea scrie. Cartea Şoaptelor este, de fapt, o cărămidă adăugată în Zidul Plângerii, către care simţi mereu nevoia să te întorci, pentru a infileta între crăpăturile sale cele mai puternice dorinţe şi rugăciuni. Despre toate aceste lucruri, despre ce înseamnă să fii armean şi despre ce înseamnă să fii armean în România, despre izbăvire şi noi începuturi, dar şi despre motivul pentru care românii nu şi-au găsit niciodată sensul existenţei, într-un interviu cu Varujan Vosganian.

Relaţia dintre Mircea Baniciu şi Nicu Covaci este o ilustrare perfectă a binomului dragoste-ură. N-aş fi vrut să-l întreb nimic despre asta, la patru ani după despărţirea lor, dar pasiunea cu care subiectul este comentat în continuare pe forumuri m-a împiedicat să-l ignor. Chiar dacă mitul renaşterii din propria cenuşă pare să-i fi marcat definitiv viaţa, Mircea Baniciu are multe de spus despre celelalte mituri care-i însoţesc cariera şi îi desăvârşesc personalitatea.Veţi descoperi un artist cu opinii şi credinţe ferme. Un bărbat puternic, dar nu chiar neînfricat. Mircea Baniciu se teme de sărăcie şi de bătrâneţe. Mai cu seamă de sărăcie, pentru că o copilărie extrem de săracă i-a lăsat răni adânci.

Sentimentul cu care am rămas după interviul cu Marius Manole a fost acela de regret; regretul că nu am avut lângă mine un aparat de filmat care să îl poată surprinde când vorbeşte, când gesticulează, dar mai ales când stă pe gânduri. Există undeva, în simplu său mod de a fi, o sensibilitate particulară, vinovată pentru tot ceea ce reuşeşte să facă cu personajele sale. Pentru ele şi-ar abandona propria existenţă, pentru că doar ele îi pot oferi ceea ce viaţa îi neagă, în mod repetat: cheful de joacă şi sinceritatea. Iar dacă, până acum, nimeni nu a reuşit să imortalizeze asta, atunci probabil că cineva ar trebui să se învrednicească se inveteze acel aparat de filmat, capabil să îl surpindă aşa cum este el. Obsedat de teatru.

Într-o zi obişnuită de joi am primit un e-mail de la Adam Whittaker. Pentru cei care nu ştiu, domnul Adam Whittaker este un cetăţean cât se poate de britanic, şi un producător muzical cât se poate de faimos în Marea Britanie. Amy Winehouse, Peter Gabriel, Mark Ronson, Kate Nash şi Lily Allen sunt doar câteva dintre numele cu care a lucrat. E-mailul primit conţinea o surpriză - viitorul single al trupei Grimus, intitulat Face The Light - şi propunerea de a face un review meldodiei în cauză. Am negociat şi am obţinut, în schimb, un interviu în exclusivitate pentru spunesitu.ro. Am aflat, astfel, ce crede un English gentleman că îi lipseşte industriei muzicale din România pentru a fi, în mod real, o industrie, ce a realizat împreună cu Grimus şi că tot el urmează să fie producătorul viitorului album Vama. Aşadar, în exclusivitate pentru spunesitu.ro, interviu Adam Whittaker. Click for English Version

Trupa Toulouse Lautrec face parte din acest „nou val” de trupe care cântă... bine; cu instrumente, cu voci şi cu furie. Ce-i drept, nu toţi sunt poeţi, sau spirite grandioase, damnaţi sau aleşi. Poate că nici nu îşi pun, constant, problema de a schimba ceva. Şi cu toate astea, o fac, fără ca măcar să îşi dea seama. Pentru că au o doză suficient de mare de autenticitate încât să creeze, pur şi simplu, ceva. Şi, cum bine spunea cineva, odată demult, o fac cu haz. Aşadar, Mesdames et Messieurs, interviu Toulouse Lautrec!

România îl cunoaşte, din păcate, mai mult ca muzician. De aici a pornit şi dialogul nostru, prilejuit de “re-învierea” şi “re-producerea” spectacolului Tainicul vîrtej, la 25 de ani după lansarea iniţială. Dar Mircea Florian este mult mai mult decât atât. Am vorbit, puţin câte puţin, şi despre Mircea Florian, informaticianul, Mircea Florian, artistul vizual, Mircea Florian, managerul cultural. Şi a fost o încântare.

Dixie Krauser, strănepotul lui Johnny Weissmuller  şi unul dintre cei mai mari basişti pe care i-a avut vreodată România (Phoenix, Pro Musica, Florian din Transilvania) vorbeşte cu simplitatea, eleganţa şi detaşarea omului care le-a văzut pe toate, despre detenţie, despre ce înseamnă să fii vedetă rock, dependenţă de alcool şi consum de droguri. Despre o experienţă similară cu cea a lui Eric Clapton şi puterea imensă a muzicii. Spunesitu.ro vă prezintă poveştile neştiute ale unor destine ieşite din comun.

Singura concluzie ce poate fi trasă după un schimb de vorbe şi idei cu Stelian Tănase este aceea că de la Stelian Tănase ai de învăţat enorm. Iar după ce părăseşti scena dialogului nu poţi să spui decât ceea ce Stalian Tănase, la rândul său, a spus despre Mihai Şora: „aş fi vrut să scriu mai mult despre el, pentru că gândirea lui este plină de mister”.

Un concert de vioară şi nai, în care poţi asculta, deopotrivă, Maria Tănase şi Jimi Hendrix, reprezintă o experienţă unică pentru iubitorii muzicii clasice, ai jazzului şi rock-ului anilor 70. Iar dacă instrumentiştii-vedetă sunt Nigel Kennedy şi Damian Drăghici, această experienţă muzicală inedită capătă garanţia unui spectacol memorabil.  Damian Drăghici vorbeşte despre întâlnirea cu fabulosul elev al lui Yehudi Menuhin şi proiectele sale de combatere a discriminării romilor. Şi nu exclude posibilitatea unei viitoare colaborări cu Nigel Kennedy. În România sau în altă parte.

Un oraş înseamnă spaţiu public şi spaţiu privat, arhitectură şi estetică, memorie şi educaţie, tipologii umane şi timp liber, superstaruri şi fantome, cârciumi şi modă. Despre toate acestea, şi multe altele, am stat de vorbă cu antropologul Alexandru Bălăşescu. Rezultatul: povestea unui oraş.

Dacă îţi doreşti o discuţie despre rockul românesc, nu există un interlocutor mai bun decât impresarul formaţiei Holograf, Aurel Mitran. Numele mari ale scenei româneşti din ultimii 35 de ani ani au lucrat cu el, într-un moment sau altul, şi tot de numele lui sunt legate mari concerte sau festivaluri. I-am propus lui Aurel Mitran un dialog despre rockul feminin. Care s-a transformat într-un dialog despre condiţia femeii în România, despre mentalităţi şi ipocrizii. 

Am stat de vorbă, despre rolul muzicii în schimbarea socială, despre piaţa muzicală din România, dar şi despre tot felul de alte sunete&ciripituri, cu Robin şi Vladimir, de la Robin and the Backstabbers.

Un coleg de breaslă spunea că Nicu Alifantis e trimis de Dumnezeu. Şi zău că, după ce îi vezi concertele, îi asculţi albumele şi urmăreşti muzica semnată de el în spectacole de teatru absolut memorabile, nu găseşti argumente pentru a susţine că n-ar fi aşa. Memorabil a fost şi spectacolul dedicat aniversării celor 15 ani de când Nicu Alifantis este acompaniat de Zan. Concertul “Chansons pour mon amour?” ne-a oferit prilejul de a-l întreba pe Nicu Alifantis ce mai face. “Daţi-mi şansa să vă mai surprind”, ne-a cerut el.

“Interviurile Spunesitu.ro” şi-au propus, încă de la bun început, să dovedească faptul că şi în România se poate, că şi în România creativitatea trăieşte şi mai ales că şi în România tinerii artişti pot reuşi. Andrei Dăscălescu este, fără îndoială, unul dintre aceşti oameni. Cu filmul Constantin şi Elena, primul pe care l-a regizat/montat vreodată, a obţinut Premiul First Appearance, la Festivalul de Film Documentar de la Amsterdam, Premiul Cel Mai Bun Debut la TIFF şi Menţiunea Specială A Juriului, la Festivalul Internaţional de Film de la Sarajevo. Iar povestea nu se opreşte aici; pentru că, după Contantin şi Elena, a venit Festivalul Filmul de Piatra, pe care tot Andrei l-a pus în operă, timp de două ediţii... şi jumătate. Pentru toate lucrurile creative care i-au reuşit, dar şi pentru că astăzi este ziua lui, vă invităm, aşadar, să ciţi interviul pe care Andrei Dăscălescu l-a acordat spunesitu.ro.