De la izbucnirea crizei datoriilor suverane, acum doi ani, summiturile Uniunii Europene s-au succedat cu rapiditate şi lipsă de efect, ajungând, deja, la un număr, XVII, care aminteşte mai mult de un iresponsabil rege bourbon din Ancien Régime, decât de o reuniune a unor decidenţi politici europeni, de acţiunile cărora se leagă speranţele nu doar a unui continent, dar chiar a întregii lumi. A fost summitul din 30 ianuarie diferit de cele precedente? Reprezintă rezoluţiile acestei reuniuni începutul sfârşitului pentru criza datoriilor suverane, sau o nouă jumătate de măsură?

Din punct de vedere al „tradiţiei” acestor summituri, reuniunea de luni s-a încheiat devreme, probabil şi din cauza grevei generale care a afectat Belgia, şi a fost lipsită de causticitatea care a caracterizat reuniunile anterioare, mai ales cea din decembrie, bulversată de intransigenţa britanică. Acordul fiscal, noul tratat care va creşte severitatea reglementărilor bugetare ale ţărilor membre, a fost semnat de toate ţările participante cu excepţia Marii Britanii şi a Cehiei, ultimul stat dorind să mai aştepte. Mecanismul de Stabilitate Europeană (ESM), fondul de urgenţă permanent al UE, a fost stabilit să intre în funcţiune în iulie, dar decizia dacă acest fond va înlocui sau va funcţiona în paralel cu existenta Facilitate Europeană pentru Stabilitate Financiară (EFSF) a fost amânată pentru un summit viitor.

Acordul fiscal

Întrebarea care se pune în urma acestui summit este dacă liderii europeni au înfăptuit ceva tangibil de data aceasta sau au continuat în tradiţia autocomplacerii şi a jumătăţilor de măsură care au caracterizat summiturile precedente. Acordul fiscal nou semnat, acord care a primit şi un nou nume – „Tratatul pentru stabilitate, coordonare şi guvernanţă în Uniunea Economică şi Monetară”, are ca scop principal impunerea de reglementări pentru asigurarea unui echilibru bugetar în statele membre.

În vremuri de prosperitate, acest lucru este benefic, dar, în plină criză, mulţi analişti sunt îngrijoraţi că legiferarea austerităţii va face imposibilă redresarea economică şi, implicit, asigurarea echilibrului bugetar menţionat. Acesta este motivul pentru care mulţi lideri europeni au început să discute şi despre planuri de stimulare a creşterii economice şi de combatere a şomajului, în special după ce datele publicate de UE arată că aceasta din urmă a atins un nou nivel record al erei euro.

În aceste condiţii, acordul fiscal, considerat de Angela Merkel, cancelarul Germaniei, drept un succes, nu mai este văzut în aceeaşi lumină de către ceilalţi lideri europeni – chiar Mario Monti, premierul Italiei l-a considerat puţin mai mult decât „o decorativă pasăre cântătoare”.

Principalele probleme ignorate, amânate sau prilej de dispută

În contrast cu „pasărea cântătoare”, felul în care va funcţiona Mecanismul de Stabilitate Europeană precum şi restructurarea datoriei Greciei au fost ignorate, amânate, sau, în cazul Greciei, cauza unei dispute între lideri.

Sugestia unor oficiali germani de a pune Grecia sub supravegherea unui comisar european cu drept de veto asupra politicilor bugetare ale acestei ţări precum şi cu misiunea de a asigura faptul că plata datoriilor are precedenţă asupra altor cheltuieli guvernamentale a înfuriat guvernul de la Atena şi a şocat liderii europeni prezenţi. Nicolas Sarkozy, pentru multă vreme parte integrantă a cuplului Merkozy (Angela Merkel şi propria persoană) în fruntea politicilor europene, şi-a exprimat dezacordul cu partenerul său german considerând că „nici nu se pune problema punerii Greciei sub tutelă”.

Când doi se ceartă, Europa pierde

Conflictul dintre Sarkozy şi Cameron, atât de evident la summitul din decembrie, nu a mai răbufnit. Cu toate acestea, Sarkozy l-a ironizat pe premierul britanic într-un interviu acordat cu o zi înainte, interviu în care şi-a bătut joc de „inexistenta industrie britanică” provocându-l pe Cameron să replice cu o listă de mari companii de automobile britanice, printre care a numit şi Toyota, Honda şi Nissan (toate fiind Japoneze, de fapt). Cameron şi-a manifestat, totodată, disponibilitatea ca ţara sa să devină gazda băncilor şi companiilor financiare franceze în cazul în care Sarkozy va impune unilateral taxa pe tranzacţii financiare.

Cameron se află sub presiune enormă din partea aripii eurosceptice a Partidului Conservator de guvernământ pentru a preveni semnatarii acordului fiscal să folosească instituţiile europene precum Comisia Europeană şi Curtea Europeană de Justiţie. „Vom lua acţiune doar dacă interesele noastre naţionale sunt ameninţate”, a declarat Cameron. Pe de cealaltă parte, Sarkozy este în plină campanie electorală, el având de recuperat o diferenţă substanţială faţă de contracandidatul său socialist, François Hollande.