Parlamentul European a cerut Comisiei Europene să adopte noi reglementări privind stabilirea unui venit minim în cadrul UE, ca măsură de combatere a sărăciei. Cererea PE prevede fixarea unor cote minime, calculate individual pentru fiecare ţară membră, în raport de 60% faţă de venitul mediu. De asemenea, PE a solicitat şi extinderea serviciilor sociale pentru întreaga Europă.

Peste 100 de milioane de persoane din cadrul comunităţii trăiesc în sărăcie extremă

Frederic Daerden, eurodeputat socialist belgian şi unul dintre solicitatorii implementării venitului minim, a realizat un raport, în baza căruia îşi justifică cerinţele faţă de Comisia Europeană, aducându-i Parlamentului la cunoştinţă situaţia dramatică în care se află unii cetăţenii ai comunităţii. Conform raportului, circa 20% din cetăţenii Uniunii, adică nu mai puţin de 116 milioane de persoane, trăiesc în condiţii de sărăcie extremă.

Potrivit unui alt eurodeputat, Karima Delli, reprezentantă a Verzilor Europeni din partea Franţei, instituirea unui venit minim este absolut necesară, măsura fiind un instrument indispensabil pentru concretizarea obiectivului CE de combatere a sărăciei pentru cel puţin 20 de milioane de persoane, până la finele deceniului.

Vrem, nu vrem, bunăstarea nu se poate decreta

Chiar dacă intenţiile eurodeputaţilor par nobile, mijloacele pe care le utilizează sunt ineficiente, iar rezultatul va fi contrar aşteptărilor. Din păcate, eurodeputaţii socialişti, la fel ca politicienii români care solicită restituirea „drepturilor salariale” pentru bugetari, nu înţeleg că bunăstarea materială nu poate fi decretată. Oricât de multe rapoarte ar atesta sărăcia lucie în care-şi duc traiul unele persoane şi oricât ne-am dori să trăim cu toţii mai bine, bunăstarea nu poate fi produsul unor legi.

Dacă guvernanţii ar avea o baghetă magică cu care să creeze avuţie, reglementări precum instituirea unui venit minim ar deveni fezabile. Însă, cum statul (sau supra-statul, în cazul UE) nu are la dispoziţie decât fondurile obţinute de la contribuabili prin taxe şi impozite, magia baghetei politice se va limita, volens nolens, la ineficienţa şi imorala redistribuţie forţată. Alfel spus, statul ne taxează pentru ca statul să ne dea banii înapoi, sub forma ajutoarelor sociale garantate prin venitul minim.

Marea ficţiunea prin care toată lumea se străduieşte să trăiască pe cheltuiala a toată lumea

Dar dacă UE ar taxa suplimentar doar cetăţenii bogaţi, pentru a redistribui resursele către cetăţenii dezavantajaţi? Redistribuţia ar fi în continuare imorală, ca oricare altă manevră haiducească, însă măcar am scăpa de sărăcie, corect? Fals.

O astfel de măsură ar fi complet ineficientă, din mai multe motive. Până la acest moment, niciun consiliu de birocraţi nu a fost în stare să definească „cetăţeanul bogat”, fără a nu deroga anumite persoane privilegiate, de cele mai multe ori chiar politicieni, de la supra-taxare. În teorie sună simplu: luăm de la bogaţi şi dăm la săraci, însă cea mai afectată categorie socială rămâne cea de mijloc, care în orice stat european reprezintă bazinul prim de taxare.

Cetăţenii bogaţi, pe care birocraţii vor să-i taxeze, sunt de regulă suficient de abili, încât să-şi plaseze strategic conturile, încât să nu devină impozabili. Mai mult, tocmai pentru că sunt bogaţi, îşi permit recrutarea experţilor pentru optimizări fiscale. Iar în eventualitatea în care nu găsesc portiţe legale pentru a scăpa de la plata taxelor, atunci pur şi simplu apelează contra-cost la „bunăvoinţa” agentului fiscal. Indiferent de caz, cetăţeanul bogat are la dispoziţie o gamă întreagă de instrumente, necesare pentru a evita supra-taxarea.

Totuşi, presupunând că statul reuşeşte să înhaţe câţiva bogătani pe care să-i jumulească de bani, de ce n-ar fi aceasta o măsură eficientă? Pentru că, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, cei mai bogaţi cetăţeni ai unei ţări sunt şi cei mai mari investitori / angajatori. Supra-taxarea lor reduce din start atât forţa, cât şi apetitul pentru creştere şi dezvoltare economică. Altfel spus, prin procesul de supra-taxare, statul distruge pilonii economiei.

Şi, pe lângă faptul că ruinează economia, instituirea unui venit minim demotivează şomerii în a-şi mai găsi de lucru, plafonând interesul către acea cotă garantată prin lege. În afară de şomeri, chiar şi angajaţii cu salarii modeste ar fi stimulaţi să-şi dea demisia pentru a trândăvi pe venitul minim garantat de stat. Prin urmare, măsura, dacă va fi instituită, va conduce inevitabil la ceea ce economistul francez Frederic Bastiat denumea „marea ficţiune prin care toată lumea se străduieşte să trăiască pe cheltuiala a toată lumea”.

Gura socialistului adevăr grăieşte!

Ca o culme a ironiei, eurodeputatul socialist spaniol, Alejandro Cercas, aprobând măsura de instituire a venitului minim, a declarat că: „Sărăcia nu este o catastrofă naturală, nici un flagel biblic, ea este efectul politicilor economice şi sociale proaste,  care distrug locurile de muncă”. Iar Cercas are perfectă dreptate! Însă eurodeputatul nu realizează că tocmai astfel de programe social(ist)e sunt de vină pentru sărăcia extremă în care trăiesc peste 100 de milioane de cetăţeni europeni.

Deoarece sărăcia nu înseamnă doar „a nu avea”, cât mai ales „a nu putea” – a nu putea să-ţi valorifici forţa de muncă, a nu putea să acumulezi resurse suplimentare, a nu putea să derulezi o afacere samd. Miriadele de reglementări, la nivel de ţară şi uniune, care blochează piaţa şi inhibă dezvoltarea economică, reprezintă factorii determinanţi ai sărăciei. Tocmai de aceea, combaterea sărăciei se va realiza doar prin dereglementare şi liberalizare.