Două dintre cele mai importante prevederi din acordul cu FMI vizează privatizarea unor companii de stat şi instituirea unor echipe de management privat, pentru altele. Care dintre aceste două măsuri ar fi mai bună: managementul privat, sau excluderea completă a companiilor de sub tutela statului? Este  una dintre întrebările care îşi vor căuta răspuns pe 18 octombrie, la Forbes România CEO Forum- România 2012: de la recesiune la relansare economică?,  eveniment care  care va reuni reprezentanţi de top ai mediului de afaceri, înalţi oficiali guvernamentali şi reprezentanţi ai instituţiilor financiare. Vezi aici pogramul evenimentului şi invitaţii.

Managementul privat: panaceu sau paliativ?

Majoritatea politicienilor de factură liberală, sau care se erijează în „apărătorii dreptei”, pică de comun acord cu privire la eficacitatea măsurii de implementare a unor echipe de management privat la cârma companiilor de stat. Susţinătorii acestei măsuri consideră că managementul privat e de preferat, în schimbul privatizării complete, deoarece compania ar putea înregistra profit, fiind în acelaşi timp sub controlul statului. La o analiză atentă, însă, se poate observa că lucrurile nu sunt aşa de simple precum par.

În primul rând, se pune întrebarea: cu ce se schimbă situaţia dacă la conducerea companiei de stat vine un manager din mediul privat? Structura birocratică a companiei rămâne aceeaşi, iar pentru a putea fi modificată, managerul are nevoie de numeroase autorizaţii. Prin urmare, un rol esenţial îl joacă nu atât managerul, cât supervizorii săi.

În al doilea rând, de ce ar trebui să credem că instituţia va fi depolitizată odată cu numirea managerului privat? Deoarece compania rămâne în continuare sub tutela statului, putem deduce că asupra ei vor fi exercitate presiuni politici şi, în definitiv, chiar numirea managerului se va face, cel mai probabil, pe criterii politice. Prin urmare, nici de păcatul politizării nu putem scăpa.

În al treilea rând, cum ar putea fi stimulat un manager privat pentru a fi eficient? Răspunsul, evident pentru unii, ar fi prin bonusuri salariale. Însă acelaşi sistem de recompense se poate implementa şi în absenţa managementului privat. Problema de fond e alta: deoarece managerul nu operează cu capitalul său, ci cu fonduri publice, e înclinat să-şi asume riscuri mai mari şi, prin urmare, să fie mai puţin chibzuit. Prin urmare, stimularea eficienţei e doar un mit.

Şi nu în ultimul rând, cum poate compania să înregistreze profit, dacă menirea sa este să servească cetăţeanul? Dacă va opera pe principiul rentabilităţii, atunci compania va trebui să beneficieze de calcul economic. Însă unde nu există preţuri, nu poate exista calcul economic raţional, deci managerul va stabili un sistem de preţuri. Dar acest lucru înseamnă că instituţia nu va mai fi la dispoziţia tuturor cetăţenilor, care o finanţează indirect, prin intermediul taxelor şi impozitelor, şi care deci au dreptul să beneficieze de pe urma serviciilor prestate.

În eventualitatea în care managerul va implementa un sistem de preţuri artificial scăzute, sub preţul real al pieţei, astfel încât toţi cetăţenii să beneficieze de servicii, atunci managementul privat va fi inutil, deoarece calculul economic nu se mai bazează pe principiul profitului. În concluzie, orice ipoteză de lucru invalidează presupusele beneficii ale managementului privat.

Privatizarea e cuvântul cheie

Dacă managementul privat nu reprezintă o măsură viabilă, de ce-ar fi mai bună privatizarea? Din mai multe motive. Primul, şi poate cel mai important: privatizarea scuteşte contribuabilul de plata anumitor taxe, mai exact contravaloarea fondurilor care, altminteri, s-ar fi scurs în buzunarele managerilor de companii.

Al doilea motiv ar fi că, doar astfel, compania ar putea fi depolitizată, ce-i drept, nu complet. Doar o piaţă liberă ar putea fi totalmente depolitizată, însă România e la ani lumină depărtare de un astfel de sistem economic. Deci, privatizarea n-ar exclude toate presiunile politice, însă ar face managerul conştient de cererea consumatorilor, pe care ar trebui să-i deservească, şi, prin urmare, s-ar ghida şi după alte criterii, nu doar cele politice.

Al treilea motiv ar fi că, în sfârşit, compania ar putea deveni eficientă. Evident, poate şi falimenta, pentru că în absenţa plasei de siguranţă, pe care o oferă Guvernul prin subvenţii, managerul va fi obligat să ia, într-adevăr, cele mai eficiente măsuri.

Iar al patrulea motiv ar fi că, printr-o privatizare completă, Guvernul ar putea să răspundă nevoii de restructurare a aparatului bugetar. Reforma demult promisă, care avea în vedere disponibilizarea bugetarilor şi reducerea drastică a cheltuielilor guvernamentale, în sfârşit ar putea fi pusă în aplicare. Însă, doar pentru că privatizarea e, în sine, o soluţie binevenită, nu înseamnă că, dacă va fi aplicată, cabinetul guvernamental va îndeplini corect toţi paşii premergători. Care va fi şi, mai ales, cum se va desfăşura procesul de privatizare, rămâne de văzut.