Specialiştii afirmă că economia unei ţări este susţinută de trei ancore. În procesul de integrare europeană, România trebuie să le taie pe toate. Mixul de politici macroeconomice cuprinde cele trei tipuri de politici considerate drept ancore pentru o economie de piaţă. Acestea sunt:  politica bugetară, politica fiscală şi politica monetară. Cele trei ancore permit guvernului aplicarea unei politici proprii, în funcţie de modul în care acestea sunt folosite.

Prima ancoră: Politica fiscală

În principiu, este aplicată de către Ministerul Finanţelor Publice şi cuprinde ansamblul de taxe şi impozite ale unui stat. Mărind sau micşorând aceste taxe, scutind de la plată anumite sectoare sau supraimpozitându-le, un guvern poate încuraja sau descuraja un domeniu de activitate, în funcţie de obiectivele pe care şi le-a propus. Taxele vamale la diverse produse, precum şi accizele practicate, permit unui stat să-şi protejeze economia, în faţa concurenţei străine. Producătorul autohton de frigidere Arctic ar putea fi ajutat printr-o taxă vamală impusă frigiderelor din import, astfel încât produsele fabricate la Găeşti să fie mai ieftine şi deci să se vandă mai bine pe piaţa autohtonă.

Odată cu aderarea noastră la Uniunea Europeană, taxele vamale au devenit zero pentru produsele care provin din acest spaţiu geografic. Cum comerţul exterior al Romaniei se desfăşoară preponderent cu ţări din spaţiul UE, aproape toate produsele care intră pe piaţa românească sunt scutite de orice fel de taxe la frontieră. Tariful vamal al României, o carte extrem de stufoasă, care cuprinde taxele pe fiecare categorie de produse în parte, a devenit un cod perfect inutil.

În afară de asta, se vorbeşte, deja, despre faptul că unele taxe esenţiale vor fi hotărâte la nivel european şi vor fi aplicate uniform în toate ţările UE. Se pare că vom avea, mai întâi, un TVA european, identic în Germania şi în Romania, deşi nevoile şi gradul de dezvoltare ale celor două state sunt cum nu se poate mai diferite. Apoi urmează să fie introduse alte taxe comunitare comune, pentru ca în final să se ajungă la o politică fiscală comună, în toate ţările UE. La nivel naţional, Ministerul Finanţelor Publice va avea atribuţii mult reduse. Prima ancoră este deja aproape tăiată.

Politica monetară, a doua ancoră  

În principiu, politica monetară este coordonată de către Banca Naţională prin reglementările pe care aceasta le dispune, precum şi prin mecanismele cursului de schimb valutar. BNR influenţeză cantitatea de monedă aflată în circulaţie, nivelul ratei dobânzii, cursurile de schimb valutar şi alţi indicatori economico-monetari. Totul este conceput în vederea realizării obiectivelor generale ale politicii economice.

Această ancoră a fost folosită cel mai mult, în ultimii 22 de ani. Atunci când celelalte ancore păreau să fi cedat, BNR a intervenit, de fiecare dată, şi a salvat România de la o prăbuşire economică totală. Cum a procedat Mugur Isărescu în anumite momente critice, este un lucru greu de înţeles. La finele anilor ’90, rezervele BNR însumau puţin peste 800 de milioane de dolari; în condiţiile în care, doar într-un an, România avea de rambursat rate şi dobânzi ale împrumuturilor externe care depăşeau 2,5 miliarde de dolari. Prin ce metode a reuşit să se descurce Banca Naţională în anul respectiv, este o chestiune care s-a aflat la graniţa dintre ştiintă economică şi miracol. De atunci încoace, BNR şi-a sporit necontenit rezerva valutară şi a ajuns să reprezinte cea mai puternică ancoră pentru stabilitatea economiei româneşti.

Numai că România urmează să adere la zona euro începand cu anul 2016. Leul românesc va dispărea de pe piaţă, iar influenţa benefică a BNR se va diminua considerabil. Suntem pe cale să ne tăiem şi cea de-a doua ancoră.

Ultima ancoră: Politica Bugetară

Politica bugetară constă în folosirea cheltuielilor publice şi a fiscalităţii, pentru a influenţa variabilele macroeconomice. Politica bugetară, împreună cu politica fiscală, sunt componente ale politicii financiare a unui stat. Folosirea cheltuielilor publice în vederea stimulării creşterii economice, nu a fost niciodată un punct forte al vreunui guvern din ultimii 22 de ani, indiferent că la putere s-a aflat stânga sau dreapta. Această ancoră a fost folosită cel mai puţin, în sensul că nu a existat nici o coerenţă de la un an la altul şi de la un guvern la altul.

Bugetele din ultimii 22 de ani au fost nişte cârpeli jalnice, prin care executivul tăia de aici, pentru a adăuga dincolo, peticind pe unde putea. Presat de nevoile economiei, de sindicate şi de lipsa banilor, orice guvern a încercat să le facă pe toate şi nu a reuşit să ducă nimic la bun sfârşit. Nu a existat o gândire pe termen lung, iar priorităţile au fost alese, adesea, la întâmplare. Nimeni nu a făcut o prioritate din consolidarea infrastructurii de exemplu, din construcţia de autostrăzi, din sănătate, din învăţământ sau din orice alt domeniu.

Conform ultimelor decizii luate la nivel european, politicile bugetare ale statelor membre UE vor fi coordonate de la Bruxelles. Bugetul României va fi schiţat de guvernul român, dar va fi trimis spre aprobare către forurile europene. Abia apoi, după ce va fi amendat şi aprobat, el va fi introdus în Parlamentul României. Desigur, ne putem întreba ce rost mai are un asemenea gest, odată ce Parlamentul român nu poate modifica nimic din Legea Bugetului, devenind astfel o instituţie de formă, menită să voteze automat tot ce se decide la Bruxelles. Ne putem întreba, chiar, ce rost mai are însuşi votul românilor de rând, din moment ce, indiferent cine se afla la putere - stânga sau dreapta - nu va putea face nimic conform concepţiilor şi necesităţilor româneşti.

În plus, statele europene vor trebui să se alinieze aceloraşi standarde, în ceea ce priveşte deficitele bugetare, nefiind permis, pe viitor, un deficit bugetar structural mai mare de 0,5% din Produsul Intern Brut. Cum va folosi această măsură, în mod egal, atât Germaniei, cât şi României, este foarte greu de spus. O ţară ca România ar avea nevoie de un deficit bugetar mai mare, spre a se putea dezvolta pe viitor. Îngheţând, prin lege, nivelul deficitului bugetar, şi punând acest lucru chiar în Constituţie, probabil că ne vom condamna la subdezvoltare. Decalajele dintre România şi Germania nu se vor reduce şi nici măcar nu se vor păstra la actualul nivel. Iar România nu va mai putea face mai nimic, prin intermediul unei politici bugetare proprii. Şi a treia ancoră va fi astfel retezată.

Să devenim eurosceptici?

Ar fi poate, mai bine, să devenim cu toţii eurosceptici? Greu de spus! Cehii, britanicii, suedezii şi mulţi alţii îşi exprimă, fără teamă, scepticismul în ceea ce priveşte accelerarea integrării europene, iar norvegienii au refuzat de două ori, prin referendum, aderarea la Uniunea Europenă. Românii nu sunt deloc reticenţi, fiind convinşi că tot ce vine din Occident este benefic pentru ţara lor. A afişa un euroscepticism, fie el chiar moderat, este un lucru care nu se face. Cei din jur te vor privi ca pe un individ ciudat, şi nici un politician român nu va îşi va asuma în prezent o astfel de orientare. Numai indivizi marginali, categorisiţi adesea - uneori pe bună dreptate - drept extremişti, au acum curajul să se opună în public integrării europene.

Singura şansă este adoptarea unei poziţii integre şi loiale faţă de interesul economic românesc. În economie, nu există, de fapt, prea multă democraţie. Ridică-te tu ca să mă aşez eu! - cam asta este regula de bază a concurenţei acerbe ce domneşte într-o economie de piaţă. În vremuri de criză, România este datoare să-şi vadă de interesul naţional şi să se ocupe mai puţin de salvarea unui concept abstract şi străin nouă, precum Uniunea Europeană. Poate că ar fi mai bine să ne întoarcem la vechea deviză liberală: “Prin noi înşine!”

Ar fi mai bine să devenim eurosceptici?