Prima Piaţă a Universităţii (1990)

Când a avut loc primul fenomen al Pieţei Universităţii, eram foarte mic (aveam 10 ani) dar m-am raportat la el cu tot sufletul, dintr-un spirit de frondă. Părinţii mei, ca 80 la sută din românii de atunci, nu acceptau şi nu înţelegeau „golăneala” aceea. Ca atare, fiind alături de „golani”, strigând Jos Iliescu! când ai mei stăteau la coadă (şi ce cozi erau!) să îl voteze, era o obrăznicie copilărească, ziceam eu, necesară.  Ceva similar cu efortul depus, tot în acea perioadă, de mine şi de fratele meu, de a da o gaură în perete pentru a ne proteja de perspectiva „înfricoşătoare” de a fi încuiaţi în camera noastră dacă suntem obraznici.

După aceea, am crescut mare şi am învăţat ce e aia democraţie: cu bune şi cu rele. Mi-am dat seama că „dictatura majorităţii”, deşi este de multe ori idiotizantă şi retardantă, este mult mai puţin periculoasă decât dictatura oricărei minorităţi care „ştie ea mai bine”.

Nu am mai putut să fiu subiectiv cu Piaţa Universităţii şi am descoperit, în ceea ce s-a întâmplat în 1990, rădăcinile multor rele şi gafe politice, ale căror consecinţe le purtăm şi acum.

Mall democratic

 De aceea, recunosc că nu am fost încântat să particip la a doua Piaţă a Universităţii. Sunt un om de dreapta: nu cred că masele adunate la un loc pot să gândească, ba cred chiar că pot influenţa negativ (radicalizându-l sau provocând bruiaje) un gând sau un mesaj individual.

Am coborât în stradă din două motive:

1.Spre deosebire de 1990, majoritatea este acum reprezentată în piaţă. Ceea ce îi conferă mai multă legitimitate democratică.

2.Actuala putere este clar depăşită de realităţi şi trebuie înlocuită cât mai repede. Iar presiunea străzii este unica soluţie, în acest moment, pentru îndepărtarea lui Băsescu de la putere.

Dar Piaţa Universităţii de acum m-a cucerit prin ineditul ei. Când ajung seara în Piaţă, pătrund într-un fără precedent mall al democraţiei. Găsesc de toate, de la extremişti de dreapta până la extremişti de stânga, trecând prin toate formulele politice şi civice ce se regăsesc în România.

Sunt aici legionari şi anarhişti, stelişti şi dinamovişti, democraţi şi comunişti, penelişti şi pesedişti, pensionari şi tineri întreprinzători, români şi ţigani, adepţi ai „domnului Dan” şi baptişti, ecologişti şi „neoliberali”, distributişti şi capitalişti, monarhişti (foarte mulţi!- ceea ce e îmbucurător) şi republicani. Sunt feministe (simpatice şi agresive „ciumpalace”, cum îşi spun) şi misogini (ca mine J ).

 Nici măcar băsescienii nu lipsesc (evident, nu au propriul lor „magazin” cu oferte), lăudându-se ulterior pe bloguri că au fost acolo, au văzut şi....au scăpat nevătămaţi.

E un singur moment când Piaţa are o singură voce: atunci când se strigă „Jos Băsescu” (în diferite variante- unele mai vulgare, altele agresive, altele comice). Şi aceasta este o expresie a realităţii sociale a României de acum, când Traian Băsescu este, pe bună dreptate, cel mai contestat român.

 „Dislike” pentru politicieni, nu pentru politică

 Nu au acces politicienii (sau, mă rog, politicienii cunoscuţi). Dacă îndrăznesc să intre în Piaţă, riscă să se confrunte cu .....rezultatul celor 22 de ani de activitate politică de până acum.

Da. Se strigă „USL- PDL, aceeaşi mizerie!” dar de fapt, luaţi la bani mărunţi, oamenii ştiu că e nevoie de partide şi nu urăsc partidele (nici măcar PDL-ul) ci urăsc personificările politice ale acestor partide, diverşii lideri de ieri şi de astăzi  cu agendele lor politice meschine.

De altfel, ce să aştepţi de la Piaţă, decât să reflecte o realitate „strigată” de sondaje, dar ignorată de politicieni, indiferent de culoarea lor politică: peste 50 la sută din români dispreţuiesc actuala clasă politică.

Şi nu! Nu dispreţuiesc politica. Faptul că sunt în Piaţă e politică. Da. Omul simplu nu articulează bine aceste distincţii, dintre clasa politică şi politic, dar nu vă lăsaţi păcăliţi şi manipulaţi: face aceste distincţii.

Concluzii? E prea devreme pentru ele. Ne vedem în Piaţă.