Dacă alde Ben Ali al Tunisiei, Mubarak al Egiptului, Saleh al Yemenului şi Gaddafi al Libiei ar avea scuza că au fost luaţi prin surprindere de valul de proteste care a condus sau va conduce la pierderea puterii, nu acelaşi lucru îl putem spune despre preşedintele Bashar al-Assad al Siriei. Acesta a avut aproape trei luni perioadă de graţie să studieze evenimentele şi să-şi pregătească răspunsul. Discursul televizat de ieri dovedeşte că domnia sa nu a înţeles absolut nimic din transformările care afectează în prezent lumea arabă, punându-se, arogant şi ţâfnos, pe acelaşi făraş care i-a curăţat pe iluştrii săi colegi recent deposedaţi de putere.

Discursul a venit ca o reacţie a protestelor care au izbucnit şi în Siria, ca o continuare firească a Revoluţiei de Iasomie, revoluţie care scutură serios toate regimurile autoritare ale lumii arabe. Spre deosebire de aceştia, însă, înainte de săptămâna trecută, Bashir al-Assad părea unul dintre cei mai stabili dictatori arabi, având o bază politică solidă. Susţinătorii săi, care, spre deosebire de prea-hulitul Ben Ali sau de mumificatul Mubarak, constituiau, proporţional, o parte însemnată a electoratului, şi îl prezentau drept un reformator al închistatului sistem politico-militar moştenit de la tatăl său, Hafez al-Assad, un tiran de modă veche. Aceştia (îşi) explicau criza economică şi socială cu care se confruntă Siria în ultimul deceniu dând vina pe anturajul încă înţesat de oamenii părintelui şi menţinându-şi speranţa că, odată ce sistemul va fi purificat, al-Assad cel tânăr îşi va face datoria faţă de popor şi ţară. Manifestanţii înşişi, nu au cerut demisia sau înlăturarea lui al-Assad, ci doar reforme politice şi economice.

Discursul de ieri al preşedintelui a dezamăgit crunt ambele tabere, încadrându-se perfect în tiparul răcnetelor unui dictator sub ameninţare. Împrumutând parcă o filă din biblia de ameninţări incoerente a lui Gaddafi, Bashir al-Assad a acuzat în dreapta şi în stânga „conspiratori străini” şi „duşmani – sabotori ai stabilităţii,” demonstraţiile nefiind altceva decât rezultatul „provocatorilor” care ademenesc bravul popor sirian cu promisiuni mincinoase. Nici măcar o frază de condoleanţe pentru familiile celor morţi în timpul protestelor nu a întrerupt tirada anti-occidentală.

Acest tip de discurs poate ar fi avut rezultate în trecut, când Siria se mândrea în faţa propriilor cetăţeni cu atitudinea ei anti-americană şi anti-israeliană iar excesele regimului erau trecute cu vederea. Revoluţia de Iasomie a schimbat însă coordonatele problemei în Orientul Mijlociu. Guvernul şi chiar regimul în sine, nu mai îşi găseşte scuze aşa uşor. Continua blamare a atacurilor de pe 11 septembrie 2001 şi a războaielor din Afganistan şi Irak pentru recesiunea economică cu care se confruntă Siria nu mai este suficientă. La fel, nici obişnuitele oscioare de ros aruncate cetăţenilor, precum bani în mână, măriri de salarii sau reduceri de taxe nu mai pot distrage populaţia de la problemele generale cu care se confruntă.

Acest lucru a condus la protestele de săptămâna trecută, proteste care au provocat o replică violentă a forţelor de ordine cu multe victime din rândul manifestanţilor, fapt care a înteţit şi mai mult valul protestelor. Discursul lui al-Assad reprezintă gasolina turnată peste foc şi alinierea regimului său cu restul dictatorilor care îşi devorează propriul popor: protestele au reizbucnit în oraşele Deraa şi Lataka, iar represiunea sau demisia a rămas singurele cărţi de jucat. Oricare ar fi decizia sa, însă, partida este pierdută.

foto: ©http://picasaweb.google.com/lh/photo/VX1fqCO52m9UoPFh6-Ra8w