Manifestațiile care au debutat, zilele trecute, la Târgu Mureș, extinzându-se ulterior în peste 20 de orașe și explodând pe cea mai importantă stradă din Capitală și din România (între Piața Unirii și Piața Romană, cu centrul nevralgic în Piața Universității), vizează în primul rând caracterul discreționar al puterii și numai după aceea situația economică dificilă. Traian Băsescu a eșuat, în încercarea diversionistă de a identifica revolta cetățenilor cu opoziția față de reformarea sistemului, în particular, față de reformarea sistemului de sănătate. Dimpotrivă, cetățenii, care au văzut în Arafat deopotrivă un specialist și un om moral, au sărit în apărarea atât a reformelor bune ale sistemului, cât și a valorii morale întrupate în persoana reformatorului. Cetățenii l-au identificat astfel corect pe adevăratul reformator. 

Manifestațiile din aceste zile se disting însă și de alte revolte, generate de criză, care au loc, de câțiva ani, în Europa și în lume (și chiar în România). Nu asistăm, acum, la acțiuni împotriva FMI sau a țărilor din zona euro, așa cum s-a întâmplat cu regularitate în state din afara hard core-ului european, în primul rând în Grecia. (FMI însuși s-a opus reformării SMURD, o instituție care a fost evaluată ca funcțională.) Deși, evident, revendicările economice sunt prezente și de cea mai mare importanță, nu aceasta este cauza și nici ținta principală.

 
Cauza și ținta principală o reprezintă Traian Băsescu, întruchipare a unui sistem discreționar, a cărui acțiune a vizat anularea libertății și atacarea ființei fizice a națiunii. 

Cetățenii au ieșit în aceste zile în stradă în primul rând pentru a-și apăra dreptul de a striga liber, indiferent ce. Ei au înlăturat, astfel, una din supozițiile pe care s-a bazat până acum actuala putere, aceea că populația poate fi redusă la tăcere prin acțiuni de intimidare. Acest aspect este foarte important, întrucât arată că, până acum, frica a fost aceea care a asigurat liniștea socială. A fost necesar și suficient ca un singur om, Raed Arafat, să arate că nu îi este frică, pentru ca românii să-și recapete curajul. În al doilea rând, manifestațiile din toată țara sunt o reacție sănătoasă față de amenințarea ființei fizice a națiunii. Nu s-a pus problema, ca în alte țări europene, de confortul material, confort de care românii s-ar fi văzut privați ca efect al crizei, ci despre ceva mult mai profund: afectarea sănătății, adică a constituției fizice a indivizilor. Abia de aici începând, mesajul anti-criză a fost recuperat, fiind lansate sloganuri care denunță scăderea nivelului de trai. Esențial, manifestările spontane din România conțin însă revendicări democratice. 

Dacă discursul maselor de manifestanți, deși aparent heteroclit, a fost exprimat din plin în primele trei zile, prin scandări și afișări de pancarte, discursul puterii și al majorității intelectualilor asociați puterii a fost tăcerea. Puterea a părut uluită de reacția neașteptată a populației și și-a transmis mesajul doar prin brațul când prea ferm, când suspect de maleabil al Jandarmeriei. 

Cât privește intelectualii, mulți dintre aceștia renunțaseră de ceva vreme la discursul lor. Faptul că aproape nici unul dintre ei nu și-a asumat rolul de purtător de cuvânt al manifestanților, faptul că nu există –cel puțin deocamdată- o proiecție discursivă coerentă a revendicărilor publice la nivelul liderilor societății civile, arată că aceși lideri de opinie au pierdut orice relație cu națiunea lor, că nu mai reprezintă într-adevăr pe nimeni și, în consecință, ar trebui să nu mai reprezinte pe nimeni de acum înainte. 

Intelectualii români care, începând cu alegerile din 2004, l-au susținut pe Traian Băsescu, ba chiar i-au închinat compuneri encomiastice, l-au apărat când nu era de apărat, au tăcut când tăcerea era clar vinovată, s-au compromis pentru totdeauna. Din convingere, în schimbul unor funcții publice sau al unor avantaje de altă natură, acești intelectuali au acceptat și chiar au încurajat orientarea României într-o direcție greșită, au participat activ la alunecarea țării către autoritarism, au contribuit la umilirea oamenilor, la prostirea lor, la sărăcirea lor. Nu vreau să spun că ei sunt singurii vinovați; dar, în mod clar, ei sunt responsabili, iar viitorul apropiat ar trebui să judece natura și gradul responsabilității lor, mai precis a fiecărui intelectual în parte.

Lipsa lor de legitimitate, care a creat un vid de legitimitate la nivelul mesajului public, afectează și actuala manifestare de revoltă a românilor. Când intelectualii nu vorbesc, energiile favorabile schimbării se unesc cu mai multă dificultate. Este foarte greu să aduni un număr mare de oameni la o manifestație publică fără concursul direct al unor lideri credibili ai societății civile. Când intelectualii nu vorbesc, ultrașii distrug orașul, așa cum s-a întâmplat în București. Ei au însă măcar un mesaj (”noi distrugem”); intelectualii nu mai au ce să spună. 

Deși opoziția, reprezentată de USL, s-a asociat discret demersului manifestanților, nu este deocamdată clar în ce măsură USL se poate erija în port-drapel al revendicărilor. Manifestanții nu au, până acum, o agendă politică foarte bine structurată. Mesajul lor, esențialmente îndreptat împotriva puterii și în mod special împotriva lui Traian Băsescu, nu conține, în această primă fază, elemente care să certifice o asociere directă cu obiectivele opoziției. Desigur, există o compatibilitate evidentă între mesajele USL și cele ale manifestanților. 

Este însă, corect, să distingem între un miting popular și unul de partid. Tocmai de aceea, prezența publică a intelectualilor –care ar fi putut structura o agendă a revendicărilor, dincolo de agenda politică- ar fi fost cu atât mai necesară. Este, în această situație, datoria USL, de a prelua cu bună-credință agenda, încă neformată, a manifestanților, de a gestiona civil această agendă, înaintea oricărei propuneri de natură politică sau electorală. 

Maturitatea USL va fi testată tocmai în relația cu manifestanții și, în fond, cu majoritatea românilor. După reducerea politicului la decizia unui singur om (Băsescu), USL trebuie să relegitimeze politicul, plecând de la definiția de bază a partidului, aceea de structură a societății civile.