Care este diferenţa dintre cei doi foşti colegi şi vecini, Vladimir Tismăneanu şi Serghei Mizil?  Primul îşi întrebuinţează amintirile din copilărie pentru a îşi construi o carieră academică, celălalt le foloseşte pentru a îşi face publicitate afacerii sale. Fiecare dintre cei doi reuşeşte să trăiască bine, speculând propriul trecut. Diferenţa vine din modul în care cei doi încearcă să instrumentalizeze amintirile din "epoca de aur".

Inutilitatea comunismului. Utilitatea nostalgiei

Niciunul din cele două personaje mai sus citate, ca şi mulţi alţi foşti nomenclaturişti promovaţi de mass media ultimelor luni, nu este un comunist nostalgic. Nici nu ar avea de ce. Ambii trăiesc mai bine decât au trăit părinţii lor în momentele lor de glorie din timpul regimului comunist, iar libertăţile oferite lor de democraţie sunt net superioare privilegiilor oferite nomenclaturii.

Dar atât Vladimir Tismăneanu cât şi Serghei Mizil au nevoie de memoria, periodic reactivată, a vieţii sub comunism. Publicul lor nu este acelaşi. Vladimir Tismăneanu se adresează unui public cultivat, alcătuit preponderent din anticomunişti. Serghei Mizil are un public mult mai generos: cel al cetăţeanului român mediu, ale cărui amintiri din copilărie şi primă tinereţe sunt strâns şi de multe ori chiar instituţional legate de regimul comunist.Câte poveşti de dragoste nu s-au înfiripat prin tabere de pionieri? Câte amintiri frumoase nu s-au zbătut să rămână vii din stagiile de muncă silnică prin CAP-uri la care erau supuşi elevii, sau chiar din odiosul stagiu militar?

Declinul unei cariere ştiinţifice....

Dacă lui Serghei Mizil această administrare profitabilă a memoriei din comunism îi iese, efortul lui Vladimir Tismăneanu nu este încununat de acelaşi succes. Vladimir Tismăneanu nu convinge. Sau, dacă convinge, trebuie să o facă invocând o autoritate instituţională, fie că este ea IICCMER-ul, sau chiar instituţia Preşedintelui. Nu există dezbatere publică pe tema comunismului în care Vladimir Tismăneanu să nu apeleze la argumentul autorităţii („Preşedintele a condamnat regimul comunist ca fiind ilegitim şi criminal”- deci aşa trebuie să fie).

O explicaţie ar fi aceea că Vladimir Tismăneanu, atunci când îşi scrie cărţile, nu face ceva esenţial diferit de un Serghei Mizil la emisiunile de televiziune la care este invitat, deşi încearcă să se adreseze unui public diferit de acesta. Practic, opera dedicată comunismului de Vladimir Tismăneanu nu este altceva decât o anecdotică a nomenclaturii comuniste, dublată de o serioasă exegeză ştiinţifică. Din păcate, Vladimir Tismăneanu nu se pricepe totdeauna să păstreze acest echilibru.

Este tot mai greu să sesizezi diferenţe calitative între scrierile cu pretenţii ştiinţifice de la începutul carierei academice şi cărţile, interviurile şi editorialele postate pe internet de profesorul Vladimir Tismăneanu. Depărtarea dintre probabil punctul culminant al carierei academice a profesorului Tismăneanu, „Reinventing Politics. Eastern Europe from Stalin to Havel” (1992) şi ultimul volum de autor al acestuia, „Despre comunism. Destinul unei religii politice” este sesizabilă chiar şi de un cititor nespecialist. Autorul pare să nu mai reziste în faţa a două tentaţii, ambele „nesănătoase” pentru orice lucrare cu pretenţii academice: anecdotica şi invocarea, tot mai jurnalistică,  a argumentului autorităţii.

Aceasta face ca într-un volum precum „Despre comunism, Destinul unei religii politice”, de la care mulţi cercetători interesaţi de fenomenul religiilor politice aşteptam o reflecţie teoretică, care să îl aducă pe profesorul Tismăneanu în areopagul dezbaterilor interdisciplinare dintre filosofi, teologi şi politologi, asupra fundamentelor şi patologiilor modernităţii, să găsim .....aceeaşi anecdotică cu care am fost obişnuiţi în activitatea publicistică a acestuia şi aceleaşi liste (veritabile pomelnice!) de autori a căror simplă nominalizare ar trebui, în opinia autorului, să fie suficientă pentru a argumenta sau invalida o teză sau alta.

De altfel profesorul Tismăneanu pare să devină incapabil în a mai putea să depăşească  logica partizanatului politic, (aşa cum a făcut-o, reuşit, în „Reinventarea politicului” şi „Mizeria Utopiei”, cele mai bune cărţi din cariera sa).

Când un capitol anunţă din titlu un subiect serios, cititorul este agasat de consideraţii subiective, în care Vladimir Tismăneanu nu uită să aplice un croşeu lui Ion Iliescu, să bată nişte „apropouri” la bunicile şi părinţii unor lideri actuali ai opoziţiei, sau să repare memoria stalinistului Anatol Baconsky (tatăl unui actual prieten politic) dedicând exagerat de multe pagini pentru a-l face K.O. pe Adrian Păunescu.

Nu mai are rost să facem referire la un alt volum deosebit de interesant ca subiect: biografia ideologului PCR, Leonte Răutu, volum care, deşi are ca semnatar principal pe Vladimir Tismăneanu, îşi datorează părţile riguroase excelentului istoric Cristian Vasile.

....succesul unei cariere jurnalistic. Subiectul Nicu Ceauşescu

De altfel, Vladimir Tismăneanu pare să îşi încheie cariera  de om de ştiinţă, pentru a se dedica unei tot mai voluptoase şi grabnic aducătoare de notorietate şi profit cariere jurnalistice (de editorialist, desigur). Dacă şi-ar face şi un restaurant, similitudinile dintre domnia sa şi colegul de şcoală şi privilegii, Serghei Mizil, ar fi fost depline.

Vladimir Tismăneanu, ca orice bun jurnalist, a început să vâneze senzaţionalul. Altfel nu se poate explica dăruirea (concomitentă cu eforturile de reabilitare a multor jurnalişti din presa contemporană) cu care s-a ocupat, şi probabil se va mai ocupa, de memoria lui Nicu Ceauşescu.

E drept, acest serial este ameţitor de-a dreptul, pentru un cititor neobişnuit cu stilul (nou) al lui Vladimir Tismăneanu. Nenumărate anecdote, amintiri nesistematizate, nu doar despre Nicu Ceauşescu ci şi despre colegii şi prietenii acestuia.  Haosul informaţiilor din aceste articole este unul total. Se pare că Vladimir Tismăneanu nu are o teză anume de demonstrat: de la un paragraf la altul (în destul de rarele ocazii în care vorbeşte despre Nicu Ceauşescu în „serialul” dedicat acestuia)  vedem alternându-se imaginea unei victime (e drept, fericite) a regimului comunist şi cea a prinţului moştenitor, care după model nord-coreean, promite să fie mai nociv politic decât tatăl.

În schimb, aflăm o grămadă de informaţii, compatibile calitativ şi cantitativ cu cele aflate din poveştile lui Serghei Mizil şi ale celorlalţi promotori ai nostalgiei despre noi. Şi, desigur, aflăm din toate aceste informaţii faptul că.... Vladimir Tismăneanu era un tânăr erudit, ce îşi petrecea viaţa citind cărţi interzise şi păstrând distanţa faţă de colegii săi de liceu şi de cartier.

Căci Vladimir Tismăneanu nu vrea să îşi asume propriul trecut  şi originile, deşi totuşi o face, depănând amintiri din adolescenţa sa din zona privilegiată a comunismului românesc. El transpare ca fiind „politologul”, „comunistologul” , implicit cel care dă dovadă de o relativă obiectivitate epistemică, care analizează un comunism ce totuşi îi era....familie şi mediu înconjurător.

Alte experienţe de cercetător-jurnalist. Subiectele Pantiuşa Bodnarenko şi Alexandru Drăghici

Vladimir Tismăneanu are, indiscutabil, o intuiţie bună: biografiile liderilor comunişti români trebuie publicate, pentru a clarifica istoria ultimilor 70 de ani. Dar Tismăneanu nu are răbdarea şi probabil nici interesul de a acorda rigoare ştiinţifică acestor preocupări.

Pantiuşa Bodnarenko, odiosul şef al Securităţii din cei mai teribili ani ai comunismului, a intrat în vizorul lui Vladimir Tismăneanu din pricina unei….polemici pe net.

Faptul că Ioana Constantin-Pintilie, fiica răposatului stalinist a iniţiat, la rubrica „comentarii” o polemică cu Tismăneanu la unul din articolele sale, îl determină pe profesorul (acum) american să se ocupe de biografia fostului şef al Securităţii.

Vladimir Tismăneanu-la 60 de ani, tânără speranţă a jurnalismului românesc

Aproximativ o treime din text este dedicat polemicii,  Vladimir Tismăneanu invocând, după neinspiratul său obicei, în favoarea poziţiei....un pomelnic de personalităţi.

Într-o firească continuitate, ar trebui să se regăsească şi se şi găseşte, preocuparea faţă de Alexandru Drăghici. Numai că aici avem un text haotic, în care numai jumătate este dedicată biografiei lui Drăghici.  În rest, aflăm....povestea dramatică a medicului personal al lui Ceauşescu, doctorul Schelchter.

Deşi a împlinit 60 de ani în această vară, Vladimir Tismăneanu ne va oferi, se pare, multe surprize. Să devină profesorul Tismăneanu un jurnalist de viitor? Dacă da, atunci nu putem decât să îi dorim să fie mai puţin subiectiv şi să îşi perfecţioneze stilul.