Timp de câteva săptămâni, nevoia de rating a televiziunilor noastre a făcut posibil ca un val de nostalgie după comunism să lovească România. Am aflat că Nicu Ceauşescu ar fi fost un preşedinte mai bun decât Băsescu, că Nicolae Ceauşescu era un om foarte cumsecade şi echilibrat, că Elena Ceauşescu, deşi o scorpie (sau poate tocmai de aceea) era o mamă şi o soţie devotată şi iubitoare.  Într-un cuvânt, am aflat că nu era deloc rău să trăieşti în „iepoca de aur”.

Personaje bine hrănite de la „gospodăria de partid”, care nu ştiau care erau lipsurile de care se loveau oamenii simpli au concurat, cu acordul televiziunilor (cam toate, din păcate) la efortul de a convinge pe oameni că „înainte era mai bine”

Toate aceste informaţii au fost strânse de profesioniştii din mass-media românească numai de la persoane demne de toată încrederea: ofiţerii de securitate care îi păzeau pe Ceauşeşti,  subofiţerii de securitate care îi hrăneau şi le serveau masa, prietenii de familie, vecinii şi rudele.  Deci....oameni dintr-o bucată (sau, pentru rigoare, două „bucăţi”: nomenclatura de partid şi Securitatea).
Personaje bine hrănite de la „gospodăria de partid”, care nu ştiau care erau lipsurile de care se loveau oamenii simpli au concurat, cu acordul televiziunilor (cam toate, din păcate) la efortul de a convinge pe oameni că „înainte era mai bine”.

Strategia celor care promovează nostalgia după perioada comunistă este subtilă. Ei ştiu că nu se pot confrunta cu realitatea teribilă reprezentată de oroarea comunistă fără să se facă de ruşine. Ca atare propun o istorie romanţată a comunismului, în care aflăm că şi călăii României au fost oameni, au  iubit, au suferit,  au râs şi au plâns

Că înainte nu era mai bine, stau dovadă chiar condiţiile proaste de acum. Până şi  faptul că vom plăti facturi astronomice la întreţinere se datorează monstruozităţilor ceauşiste care sunt CET-urile, veritabile „fabrici de frig” atunci, fiare (vechi) bugetofage, acum.
Dar strategia (căci este o strategie) a celor care promovează nostalgia după perioada comunistă este una mult mai subtilă. Ei ştiu că nu se pot confrunta cu realitatea teribilă reprezentată de oroarea comunistă fără să se facă de ruşine. Ca atare propun o istorie romanţată, telenovelizată a comunismului, în care aflăm că şi călăii României au fost oameni, au  iubit, au suferit,  au râs şi au plâns.  Despre gulagul comunist  nu se face nicio referire. Despre suferinţa vieţii de zi cu zi în epoca „marilor realizări socialiste” iar nu se spune mai nimic.  Tot ceea ce ni se povesteşte nu este altceva decât o înşiruire de anecdote, bârfe şi cancanuri despre simpatica atmosferă din cartierul Primăverii.

Faptul că Nicu, Valentin şi Zoia Ceauşescu au stat câteva luni într-o închisoare, dând interviuri şi uitându-se la televizor, ar trebui să ne facă să uităm că oameni mult mai nevinovaţi decât beizadelele Ceauşeştilor, şi-au irosit anii tinereţii şi maturităţii în Gulagul românesc

Mai grav, suferinţa victimelor comunismului este umbrită de prezentarea, în tonalităţi solemne,  a  suferinţelor îndurate de familia Ceauşescu şi de (câţiva dintre!) liderii comunişti în primii ani de după revoluţie. Faptul că Nicu, Valentin şi Zoia Ceauşescu au stat câteva luni într-o închisoare, dând interviuri şi uitându-se la televizor, ar trebui să ne facă să uităm că oameni mult mai nevinovaţi decât beizadelele Ceauşeştilor, şi-au irosit anii tinereţii şi maturităţii în Gulagul românesc.  Realizatori de emisiuni patetici dau o alură martirică celor responsabili, direct sau indirect de suferinţa nu doar unei naţiuni ci a unei jumătăţi de lume (căci prea ades uităm că ideologia comunistă este una unitară),

În mod, ar trebui să fim amuzaţi... Dar nu avem niciun motiv de amuzament, din păcate

Normal, ar trebui să fim amuzaţi.  Detenţia lui Nicu Ceauşescu, presărată de vizite, interviuri şi, după propria lui mărturie, zile pierdute privind la televizor, ar fi fost, dacă acesta nu ar fi fost suferind de pe urma unei boli cronice,  mai comodă decât viaţa unui cetăţean „mediu” din timpul regimului comunist. Nicu Ceauşescu  a mâncat mai bine, a văzut mai multe filme la televizor, a citit mai multe cărţi şi reviste străine şi s-a întâlnit cu mai mulţi străini decât orice alt locuitor „liber” al României terorizate de către familia sa.  Dar nu avem niciun motiv de amuzament, din păcate.

Majoritatea românilor care astăzi declară că îl regretă sau că l-ar vota pe Nicolae Ceauşescu  este una şi aceeaşi cu acea masă de cetăţeni , membri sau candidaţi pentru a fi membri de partid, cu acel colectiv uman care a votat, aplaudat, scandat şi acceptat ca legitim regimul comunist

Majoritatea românilor nutreşte un sentiment de vinovăţie faţă de proprii săi călăi, de stranie solidarizare cu aceştia. De ce? Răspunsul este unul complex. Mă voi rezuma aici doar la unul din aspectele sale: majoritatea românilor care astăzi declară că îl regretă sau că l-ar vota pe Nicolae Ceauşescu  este una şi aceeaşi cu acea masă de cetăţeni , membri sau candidaţi pentru a fi membri de partid, cu acel colectiv uman care a votat, aplaudat, scandat şi acceptat ca legitim regimul comunist. Pentru aceşti cetăţeni români, rezistenţa anticomunistă a fost şi a rămas un fapt condamnabil, iar unica formă de opoziţie a regimului acceptabilă a fost cea a dizidenţei.

Acestor cetăţeni români, comunismul trebuie să le fie explicat aşa cum a fost explicat nazismul cetăţenilor germani, după al doilea război mondial. Dar cine să o facă?

Şi bloggerii taxează încercarea de mistificare a regimului comunist de către televiziuni şi iau atitudine. Spunesitu.ro vă prezintă poziţia bloggerilor şi vă invită la dezbatere: cine ar trebui să explice românilor comunismul  aşa cum a fost explicat nazismul cetăţenilor germani, după al doilea război mondial?

UPDATE Stelian Tănase scrie în articolul NICU CEAUȘESCU, PROIECT DE STATUIE de pe blogul personal:

Cred că Nicu Ceaușescu are dreptul la o judecată corectă din partea istoriei, ca oricine, dar ce vedem/auzim acum nu are nici o legătură cu așa ceva. Se uită faptele – lumea s-a răsculat împotriva unui regim care a făcut un imens rău acestei țări, iar urmele acestui rău nici azi nu sunt șterse. Ce a scos lumea în stradă a fost tirania, sărăcia și minciuna. Nu putem acum să inversăm datele istoriei așa  cum a fost, fie și de dragul audiențelor. Este un joc periculos!  Aceste conversații ar trebui echilibrate cu istorici și cercetători buni cunoscători ai perioadei și cu martori care au alte experiențe din acel timp. 

Ana Petrache scrie în postarea Nostalgia şi moartea politicului de pe blogul personal:

Ce păcat că nostalgia, această stare emoţională a fiinţei noastre, este utilizată în scopuri politice! A fi nostalgic este firesc, pentru că trecutul face parte din noi şi ne determină să fim ceea ce suntem în prezent. O urmă de nostalgie apare la toţi oamenii care sunt conştienţi de procesul devenirii lor. E adevărat că există firi mai înclinate către nostalgie decât altele, melancolicii, romanticii, oamenii ce nu se pot desprinde de trecut (un trecut care joacă acelaşi rol ca mitul epocii de aur). În plus, există o vârstă mai înclinată către nostalgie decât altele. După ce ai ieşit din câmpul muncii, la pensionare, şi după ce activitatea ta zilnică este redusă, e firesc să te raportezi nostalgic la alte vremuri, considerate mai bune fie şi pentru că puterea ta fizică şi energia mentală erau altele.

Bogdan Duca scrie în articolul Despre nostalgie şi obligaţia de a nu uita  de pe blogul personal:

Este revoltătoare impertinenţa unei mass-media în căutare de senzaţional care construieşte o imagine nedreaptă lui Nicolae Ceauşescu şi familiei sale. (...)Ceauşescu a fost de asemenea implicat direct în procesul de colectivizare şi în represiunile cauzate de refuzul acestui abuz. A fost de asemenea implicat direct în acţiunile armate contra luptătorilor din rezistenţa din munţi. Nicolae Ceauşescu şi soţia sa au fost responsabili de îndoctrinarea ideologică a cetăţenilor României, de promovarea urii de clasă.