Ceea ce au conturat cel mai bine aceste proteste, au fost câteva lucruri mari şi late. În primul rând, sfârşitul unei epoci caracterizată de blazare, care lăsă în locul ei amprenta unui scenariu social posibil – în toate dimensiunile, formele şi momentele, într-un an electoral. Presiunea străzii devine, astfel, un element în plus, de luat în seamă, poate cel mai important în luarea deciziilor, care erau până acum viciate de lipsa controlului parlamentar şi a dezbaterilor asociate organului reprezentativ al naţiunii. Protestele au mai indicat faptul că Guvernul şi Preşedinţia au pierdut cu totul senzorii sociali, iar singurele contacte pe care le mai au sunt în zona serviciilor secrete, a instituţiilor centrale şi a presei controlate de ei, de fapt organisme care nu mai pot oferi autenticitatea informaţiilor, excesul de zel şi cultura de tip „yesman” fiind o maladie hiperextinsă printre acestea. De asemenea, manifestaţiile din aceste zile au scos în evidenţă că prezenţa politicienilor de orice fel miroase incredibil de urât, iar orice confiscare a protestelor va fi taxată în planul imaginii, în plan electoral sau chiar în chip violent.

Protestele, care s-au aflat luni în a patra zi consecutivă, au conturat o listă largă de revendicări, multe din ele rod al abuzurilor flagrante ale puterii şi nu doar efecte anticipate ale crizei economice de la nivel mondial. Probleme ca „taxa auto” sau „Roşia Montana” fac ca manifestaţiile să fie un creuzet pentru categorii extinse şi pentru chestiuni extrem de delicate, pentru care mulţi politicieni se felicitau deja pentru succesul prostirii oamenilor.

Dincolo de aceste remarci, există câteva scenarii imediate, cu privire la evoluţia evenimentelor şi la consecineţele în plan politic. Le voi înşirui în ordinea posibilităţii producerii lor.

1. Protestele continuă şi se intensifică, iar guvernanţii întârzie luarea unor măsuri concrete

Cel mai probabil, acţiunile de protest vor continua în Bucureşti şi în ţară, ca urmare a pacificării acestora (faţă de ziua violentă de duminică, manifestaţiile de luni au arătat că acestea se pot sefăşura foarte bine şi civilizat) şi a unui anumit obicei care s-a instalat deja printre oameni. Cronicizarea presupune insistenţă şi cutezanţă, mai ales că de joi temperaturile exterioare vor fi de primăvară. Mai mult, lipsa unor măsuri ferme pentru ca revendicările lor să pară că sensibilizează guvernanţii, va determina o intensificare şi o radicalizare a lor (la nivelul limbajului şi a reprezentărilor). Manifestaţiile vor avea ca vârf de intesitate mijlocul săptămânii (miercuri) şi mai ales week-end-ul. Reacţiile necontrolate ale unor reprezentanţi ai puterii aduc şi mai mulţi oameni în stradă.

Etichetările de genul „vermi”, „nevrotici”, „haimanale”, îi fac pe oameni să traducă şi altfel aceste insulte: „voi sunteţi în stradă fără instrumente, noi suntem la guvernare şi nimeni şi nimic nu ne poate face să ne schimbăm optica sau să plecăm”.

Totodată, prelungirea protestelor i-ar putea face pe unii, cu încredere mare în rândul publicului, să „coboare” în stradă: mă gândesc aici la Mircea Dinescu, Mircea Badea, Radu Tudor sau chiar pesonaje din zona muzicii şi a divertismentului, sau a societăţii civile. Preşedintele nu va avea nicio reacţie şi va încerca, prin apelul la unele grupuri distincte (a se vedea dialogul de luni, cu studenţii întorşi de la universităţi străine), să dea un semnal paralel faţă de proteste.

Anticipez că Băsescu va încerca să se facă prezent printre oamenii de afaceri, intelectuali, militari, pentru a câştiga timp şi a da impresia că încearcă să aibă un dialog, dar la cu totul alt nivel. Nu este exclus ca preşedintele să înceapă un tur de forţă între instituţii, conducând din nou şedinţe de guvern şi făcând conferinţe de presă în care să spele pe jos cu miniştrii şi cu primul ministru, blamându-i public pentru lipsa de măsuri ferme. Coborârea voluntară în plan secund a personajelor extrem de compromise ca imagine publică, gen Elena Udrea, Radu Berceanu, Roberta Anastase, Adriean Videanu, are rolul de a tempera revolta publică. Aceasta va continua, vectorii de comunicare ai PDL fiind în continuare Emil Boc (ca personaj „ciuruit”, compromis, a cărui „rating” e prăbuşit deja de-a binelea) şi Sever Voinescu, din a cărui discurs gen Adrian Năstase – arogant, întortocheat, pacificator – nimeni nu pricepe aproape nimic.  

Dialogul structurat” este o fumigenă iliesciană, aşa ceva nu se va mai      întâmpla până  la alegeri; puterea doreşte din plin să mimeze negocierea, iar opoziţia va vrea să-şi conserve imaginea de alternativă radicală.

2.Manifestaţiile vor fi coroborate cu mitingurile politice care vor avea revendicări concrete 

Liderul liberal Crin Antonescu a anunţat deja că PNL şi USL doresc participarea la aceste proteste, pentru o mai bună concreteţe a revendicărilor şi o reprezentare adecvată a propriilor membri. Aceasta ar fi şi imaginea corectă a situaţiei politice din România anului 2012: puterea se află la palatele Cotroceni şi Victoria, în vreme ce opoziţia se află în stradă. Parlamentul devine o instituţie de neluat în seamă, de vreme ce, în ultimii doi ani, cele mai importante legi au „beneficiat” de nu mai puţin de 14 asumări de răspundere, scoţând din ecuaţie dezbaterea, negocierea şi votarea clasică a proiectelor de lege. Mai mult, Parlamentul fiind încă în vacanţă, strada rămâne singurul loc de manifestare a solidarităţii faţă de cei mulţi.

 De asemenea, există precedentul „Piaţa Universităţii” (22 aprilie-15 iunie 1990), care arată că protestatarii îşi pot conjuga altfel revendicările alături de părţi din societatea civilă, opoziţia politică sau din zona sindicală. Mitingurile asumate de partide vor avea avantajul unor manifestări legale, cu un spaţiu adecvat (eventual prin închiderea totală a Pieţei „Universităţii” pentru circulaţia autovehicolelor), cu mijloace logistice mai bune (sisteme de sonorizare, scene etc) şi o prezenţă mai bine organizată (prin comunicate de presă, informaţii precise etc). Partidele (pentru a nu supralicita foarte mult principiul ierarhiei din interiorul lor) ar putea să se prezinte cu vectori foarte buni de imagine: Mircea Diaconu, Sorin Oprescu, Călin Popescu Tăriceanu Crin Antonescu, Alexandru Athanasiu etc.

Există însă şi marele risc, acela ca oamenii să nu mai dorească să participe pentru a nu legitima opoziţia, ca formă de reprezentare a nemulţumirilor lor. De asemenea, se ştie că votanţii PNL şi PSD sunt extrem de diferiţi. PNL are votanţi din clasa de mijloc, iar acei activi sunt tineri, în vreme ce PSD este un partid îmbătrânit, cu simpatizanţi din păturile defavorizate şi zonele pestriţe ale Capitalei. Punerea lor împreună (pentru prima dată de cla constituirea USL) într-un cadru revendicativ şi tensionat ar putea naşte nemulţumiri puternice.

3.Protestele slăbesc în durată şi intensitate

 Vremea rece, oboseala, lipsa de susţinere din partea studenţilor, încercările abrupte de instrumentare a semnificaţiei şi orientării protestelor pot, de asemenea, foarte bine să „spargă” constanţa manifestaţiilor. Există şi o vorbă din popor care spune că „nicio minune nu ţine la noi mai mult de trei zile”. Sunt de remarcat aici şi alte explicaţii: este incredibil cum nimeni, după patru zile, niciun ONG, nicio fundaţie sau sindicat nu a depus o cerere pentru autorizarea mitingurilor din Bucureşti. Doar la Iaşi, liberalii au obţinut aşa ceva duminică, cu riscul asumat (şi speculat de trompetele prezidenţiale) ca protestul să fie etichetat ca „politic” sau „confiscat”.

Statisticile arată că România se află pe ultimul loc din Europa, cu cel mai mic număr de cetăţeni – raportat la întreaga populaţie – care sunt membri în diferite formule de asociere (ONG-uri, fundaţii, sidicate etc.). Acest handicap nu are cum să nu se resfrângă şi asupra unui asemenea fenomen social, cum sunt protestele stradale, născute din revendicări sociale şi politice. Lipsa cadrului legal afectează imaginea şi coerenţa micărilor; oamenii nu se simt siguri pe ei, mai ales că sunt mereu la mâna jandarmilor şi a autorităţilor, care-i pot amenda sau conduce la poliţie în orice moment.

„Facebook”-ul nu poate susţine durata şi fermitatea protestelor, mai ales că un număr semnificativ din cei care au ieşit în stradă sunt persoane de vârsta a treia sau fără contact cu reţelele de socializare. Ori ,  aceşti oameni nu pot fi ţinuţi „în priză” doar de televiziuni. La nivelul provinciei, lipseşte cu desăvârşire „comunicarea prin tv”, audienţa posturilor locale fiind răpită de cele centrale, de ştiri, care nu au inspiraţia de a transmite imagini „live” din celelalte mari oraşe ale României (chiar duminică seara, în timp ce la Timişoara 4000 de oameni mărşăluiau pe străzile „oraşului martir”, televiziunile de ştiri nu aveau nicio imagine de la faţa locului).

În plus, lipsa de reacţie a guvernanţilor poate induce şi senzaţia că nimic nu mai contează, orice este inutil şi totul se va decide abia odată cu alegerile parlamentare. Aceasta şi aşteaptă PD şi şleahta de trădători, eventual o lună de smerenie, după care furturile, abuzurile, aroganţa şi indiferenţa vor pune din nou stăpânire pe România. Nu uitaţi că urmează examene şi mai dure: trecerea legii votului prin corespondenţă, regionalizarea sau schimbarea legii electorale! 

4. Curtea Constituţională decide: comasarea alegerilor este înafara legii fundamentale 

Sub presiunea străzii şi a controlului politic, o decizie luată miercuri, de CC, în favoarea opoziţiei, ar detensiona oarecum starea de spirit. Una din revendicări a fost alegerile anticipate, tocmai deoarece comasarea lor le-a împins foarte mult spre sfârşitul anului, oamenii având sentimentul îndreptăţit că li s-a furat dreptul de a se exprima la timp.

Traian Băsescu şi PD, care au în momentul de faţă controlul asupra majorităţii judecătorilor de la Curte, ar putea muta astfel în afara arcului instituţional guvernamental soluţionarea unei probleme extrem de spinoase. Un astfel de scenariu ar da spaţiu de manevră opoziţiei pentru regruparea din vară, ar da aparenţa funcţionării independente a instituţiilor şi ar disimula astfel răspunderea lui Băsescu şi a lui Boc în chip exponenţial.

Un asemenea scenariu este, totuşi, puţin probabil, pentru că există precedentul alegerilor europarlamentare din 2007, mutate din luna mai în luna septembrie. În plus, acesta este unul din elementele principale pe care se bazează puterea în fraudarea alegerilor din acest an: amestecarea problemelor locale cu cele ale alegerilor generale, avalanşa de buletine de vot (românii vor avea nu mai puţin de 6 buletine în cabina de vot), nestructurarea mesajului pe o alianţă sau un candidat (la alegerile locale partidul devine irelevant în faţa personalităţii candidaţilor) şi mai ales speranţa PD şi UNPR - că mulţi dintre aleşii locali ai opoziţiei vor vinde „meciul” în ultima clipă. În acelaşi timp, chiar dacă nu o arată public, peste 90% din parlamentari doresc comasarea alegerilor. Aceasta le-ar reduce semnificativ cheltuielile şi eforturile pentru campanie, ei mizând pe „lipirea” de primar.

5.     O remaniere sau o schimbare de guvern 

Foarte puţin probabil, deoarece politicienii ştiu că paşii înapoi făcuţi la presiunea străzii înseamnă crearea unui precedent periculos pentru noi şi noi revendicări. O cascadă a cedărilor poate însemna chiar fractura partidului de guvernământ care, nemaiavând la îndemână şantajul asupra guvernului prin susţinerea din interior, se poate „sparge” în gupuri ce şi-ar găsi loc în alte formaţiuni. Oameni remaniabili ca Igaş, Vreme sunt solii în guvern ai diferiţior baroni locali (Falcă, Pinalti) sau înlocuirea altora ca Baconschi, Boagiu, Funeriu ar da apă la moară opoziţiei pentru reambalarea unor teme dezastruoase pentru imaginea PD, precum eşecurile politicii externe, situaţia autostrăzilor sau starea învăţământului. 

În plus, s-a văzut, la schimbarea lui Andreescu de la SGG, că orice nouă remaniere deschide calea unor noi pretenţii din partea UDMR, în lipsa unei susţineri parlamentare firave, regula „post pe post” nemafiind respectată. Sursele arată că, în acest moment, există două tipuri de atitudini în teritoriu, ambele excluzând autoritatea primului ministru şi a Executivului: liderii locali nu se mai consultă cu cei de la centru în luarea deciziilor, iar cei mai mulţi dintre ei cer cu insistenţă sacrificarea câtorva „grei”, mai ales pe Elena Udrea. Ei ştiu că aceasta are susţinere doar la Cotroceni, dar în logica internă aceasta este irelevantă, Traian Băsescu nemaiavând arma răzbunării, decât prin şantajele cu dosarele DNA şi nu prin schimbarea şefilor locali.

Cât despre apriţia unui guvern de tehnocraţi, liderii locali nici nu vor să audă, ameninţând că, într-un asemenea scenariu, vor face un „non-combat” la alegeri. În primul rând, pentru că un eventual premier apolitic le-ar reduce puterea de presiunea supra sa, respectivul nefiind interesat de mecanismul distribuţiei voturilor în interiorul colegiului director sau a delegaţiei permanente. Oamenii celor din filiale nu ar mai fi puşi în poziţii în chip necondiţionat, iar banii nu ar mai veni atât de discreţionr, mai ales în an electoral. 

Cât despre varianta demisiei preşedintelui, aceasta iese cu totul din calcul, ea nu se va produce în nicio împrejurare. Val Vâlcu de la DCNewes, spunea că un eventual deces (de oricare parte) în timpul protestelor, ar însemna „zidul de la Târgovişte” pentru Băsescu care va fi nevoit să dea socoteală pentru un asemenea tragic moment. Poate doar în plan simbolic, preşedinţia fiind unica armă prin care PD şi aliaţii săi, împreună cu Băsescu, mai au vreo speranţă în vicierea concretă a rezultatului alegerilor parlamentare din noimebrie.

Indiferent care din aceste scenarii se va confirma, este aproape limpede că nimic nu va mai fi ca înainte, iar teama de noi proteste se va regăsi în visele guvernanţilor în fiecare noapte, până în ziua alegerilor.