Am auzit de Claudiu Crăciun atunci când, împreună cu alţi colegi, dintr-un partiduleţ scurt cu nume lung, l-a sancţionat pe Remus Cernea, co-preşedintele său de partid, pentru că încercase să politizeze Piaţa Universităţii. După câteva zile, l-am văzut pe Claudiu Crăciun în Piaţă, încercând, iată, cu succes, să profite de pe urma evenimentelor de acolo.

Pe Remus Cernea, cel acuzat că prin prezenţa şi declaraţiile sale ar fi politizat Piaţa, l-am întâlnit la Universitate încă din a doua seară a evenimentelor. Întâmplarea a făcut să fim în acelaşi areal în care „s-a dat cu gaze” şi să ne smiorcăim amândoi revoltaţi, din pricina lacrimogenelor. Chiar am avut un scurt schimb de replici în care eu, ca orice om de dreapta responsabil, recunoşteam resemnat şi plâns dreptul jandarmilor de a ne „gaza”, iar el, ca orice activist de stânga, îl nega.

Ce vreau să spun cu aceasta? Dintre cele două personaje, cel care a fost cu adevărat în Piaţă, în acele zile în care era posibil să explodeze nu  doar mămăliga ci şi ceaunul,  a fost Remus Cernea şi nu Claudiu Crăciun. Claudiu Crăciun, dorea să păstreze Piaţa „apolitică”....sau se temea pentru pielea lui.

Când violenţe nu au mai fost, când numărul manifestanţilor s-a redus considerabil făcând posibil ca orice „ciumpalac” cu portavoce să devină „lider de opinie”, Claudiu Crăciun şi-a făcut curaj, s-a dat de trei ori peste cap şi s-a transformat din lider de partid în „societate civilă”. Apoi şi-a luat portavocea şi a ieşit în Piaţă.

Nu i-a trebuit mult să coaguleze în jurul său un număr relativ mare de persoane (mulţi dintre ei studenţi sau alumni ai SNSPA- centru academic unde şi Crăciun este lector) luând în posesie zona „Fântâni” de la Arhitectură.  Acolo s-a creat  o manifestaţie paralelă, receptată ca atare de vechii „pieţari”.

Conflictul nu a întârziat să apară: cei care „politizau” Piaţa eram noi, cei cu mesaje politice, în timp ce ei surprindeau cu adevărat nevoile ţării (anti-capitalism şi feminism- asta îşi doreşte tot românul şi românca, nu?). Însă cel care atenua mesajul,  care îl tempera, cu un zâmbet de gandhi întinerit, era domnul Crăciun cu mesaje de genul: „Deşi nu credem în  monarhie, hai să fim solidari cu prietenii noştri monarhişti” (aplauze prelungite şi zâmbete tâmp-fericite).

Prin ce se mai făceau remarcaţi? Prin faptul că era singurul loc unde se ţineau discursuri (de către domnul Crăciun, desigur), se întreţinea o atmosferă de team-building, se scandau tot mai multe lozinci bine setate ideologic (de stânga) şi...se striga tot mai puţin „Jos Băsescu”. Zona aceea devenise „altceva”. Eu ajunsesem să merg la „Fântâni” pentru a mă întâlni cu amici de stânga şi a mă conversa cu ei, pentru a mă amuza de lozinci „de galerie” politică de genul: „Cine nu sare nu vrea schimbare” sau de glumiţe ideologice de genul „Jos Capitalismul”, „Jos Inflaţia”, „Jos FMI” sau „Jos Politica” (cea mai tare).

Acolo, în acel colţ din Piaţă începuse să se deturneze agenda manifestaţiei. Şi publicul era diferit de cel din zilele „hard” (unicele cu potenţial real) ale Pieţei. Mulţi tineri, majoritatea incapabili să ţină minte lecţiile de „cultură civică” făcute prin şcoala generală,  veneau acolo pentru un soi de distracţie căreia încercau să îi ofere şi o dimensiune cetăţenească (conform cu lozinca: „La Universitate, e viaţă de noapte”). Iar omul care gira această schimbare avea o imagine şi un nume: Claudiu Crăciun.

De ce nu „Jos Băsescu”?

Nu cred că domnul Crăciun este agentul actualei puteri politice. Dar domnul Crăciun este imaginea şi portavocea noii „societăţi civile” (despre care am mai scris). Iar această nouă „societate civilă” este inhibată-limitată şi prea mult condiţionată de mesajul Pieţei: „Jos  Băsescu!”. De ce? Deoarece domniile lor vor hegemonia culturală (în sens gramscian) asupra societăţii civile româneşti, vor să fie cei care decid agenda publică, care o impun. „Jos Băsescu” nu poate să însemne pentru domniile lor decât o schimbare politică, fără consecinţe favorabile.

De aceea, după ce a deturnat jumătate din Piaţă în favoarea unei alte agende, invocând în acelaşi timp „solidaritate” cu amărâţii care continuă să creadă că miza reală pentru România este demiterea-demisia lui Băsescu,  domnul Claudiu Crăciun a ....zburat la Bruxelles.

 Nu ştim cum a ajuns domnul Crăciun la Bruxelles, locul propriu-zis al lansării sale ca VIP. Domnia sa invocă întâmplarea : se găsea la Bruxelles cu niscaiva treburi, s-a ciocnit pe stradă cu Cristian Pârvulescu şi....a intrat în  Parlamentul European.

Acolo a ţinut un discurs într-o engleză impecabilă, cu o gestică şi joc scenic demne de citat în manuale de oratorie pentru tele-evanghelişti şi vânzători de „oale miraculoase”, fără să spună nimic.

Iar de la Bruxelles domnul Crăciun a ajuns direct în studiourile unor televiziuni ahtiate după senzaţional, fără să fie ale lui Dan Diaconescu.  A fost imediat propulsat ca „erou”, ca „lider” al Pieţei (ceea ce şi este- cu o specificaţie: este liderul Pieţei, sucursala Arhitectură), ca tânărul de viitor al României, ca imaginea perfectă pentru „societatea civilă” românească.

Ce va face pe mai departe? Timpul ne  va spune. Însă e bine să se ştie că unii dintre noi nu mai cred în poveşti. Şi categoric nu în poveşti cu eroi fabricaţi mediatic. „Mai răsfirat băieţi, mai răsfirat”.