Discuţia este simplă. Legea sănătăţii a fost un pretext. Nici cei care o critică asiduu, nici cei care o aplaudă (în numele unui liberalism de mucava) nu au citit-o defel. Logoreea celor care se închină pieţei suferă de un cretinism ce ar trebui să ne liniştească. Dacă în opinia celor favorabili legii, a dirija banii strânşii în punga CAS-ului către firmele de partid înseamnă legea concurenţei şi piaţă liberă, ei bine aici ar trebui să înceteze orice urmă de dialog. Că ce altceva putem să le răspundem unor jalnice marionete ce presupun (ei înşişi) că opiniile lor irump din liberalismul ce îi caracterizează şi nu se datorează conjuncturii sinecuriste (de orice natură) în care se află? Dacă piaţa şi concurenţa le-ar fi drenat gândurile presupus reformiste, atunci discursul lor ar fi trebuit să fie de altă natură. De ce nu au inclus autorii proiectului de lege a sănătăţii următoarea distincţie, fie să contribuim la CAS (cei care doresc), fie să ne asigurăm sănătatea la unităţi private (în stare să ofere servicii medicale atractive)? Oare din exces de liberalism? Sau din interese tribale de partid?

După cum spuneam, inflamarea populaţiei şi protestele ce au avut loc au o cauză mult mai simplă: falimentul total al partidului de la putere şi degradarea vieţii pentru majoritatea categoriilor sociale. Daniel Barbu concluziona esenţial că Traian Băsescu a devenit un substantiv comun (sau propriu, nici nu mai contează) ce defineşte cu maximă scrupulozitate clasa politică de la noi. O spusă ce tinde să capete valoare de axiomă. Căci, ce putem să punem în locul acestei banale definiţii, pentru a descrie mai corect evoluţia economică şi politică din cei 22 de ani de pseudo-democraţie de la noi?

Când colo, noi ne aflăm în treabă (unii) perorând despre subspecii ale umanităţii (membrii galeriilor de fotbal), viermi, frustraţi şi alte epitete, puse să definească miile de oameni ieşiţi în stradă în toată ţara. Nu sunt sute de mii, aşa încât sunt demni de dispreţul nostru, nu sunt civilizaţi ca noi (nu îşi văd liniştiţi de viaţa lor fără să ne deranjeze pe noi, cei ce suntem bine şi mulţumiţi de democraţia ce ne-a fost dată spre folosinţă) şi prin urmare, pot fi etichetaţi uzând de cuvinte cât se poate de insultătoare.

În fapt, ştim bine că lucrurile s-au petrecut în ordinea lor firească stadiului de societate prădătoare (Thorstein Veblen – The Theory of the Leisure Class) în care ne aflăm (am depăşit stadiul cvasi-paşnic). Nişte exemplare prădătoare rasate stăpânesc resursele economice şi financiare ale statului, făcând uz de viclenia politică camuflată sub umbrela democraţiei reprezentative. În felul acesta, îşi consumă tihnit zilele, profitând de plasarea lor în categoria clasei de lux (nemuncă şi consumul ostentativ ca elemente distinctive; consecinţă a acestui fapt, o femeie ministru, mare consumatoare de lux ostentativ, se comportă la inundaţii exact ca şi cum ar fi ea cea sinistrată: împarte unor femei umile şi sărace pantofi cu toc).

La capătul celălalt al lanţului, se află cei denominaţi ca subumani (cei din galerie), viermi, mahala ineptă şi violentă (T. Baconsky – ministru de externe), aceştia fiind posesorii unui capital social şi financiar precar. Utilizând instrumente adecvate clasei lor (bâte, pietre, sticle incendiare, petarde artizanale), aceştia se exprimă (violent) contestând categoria clasei prădătoare, trimiţând periodic semnale că nu sunt de acord cu ordinea existentă.

Iată două categorii de cultură barbară: unii sunt conservatori (este bine ceea ce este) şi au ca hobby suplimentar aplicarea „reformei”, alţii sunt contestatari (ceea ce este trebuie schimbat) şi refuză cu obstinaţie reforma de dimensiune prezidenţială. Între aceste două categorii principale se interpun actorii paşnici. Unii protestează în stradă (puţini), alţii privesc pasiv spectacolul de acasă şi speră ca lucrurile să se producă peste capul lor (cei mai mulţi), un alt segment îşi apără drepturile câştigate slujind clasa de lux, unii aparţinând gulerelor albe (sinecuriştii, cei ce slujesc orice regim, profitorii de ocazie, ce nu ezită să se imagineze lupi fioroşi, apărători ai democraţiei; îi putem recunoaşte uşor, dacă neglijăm masca lor de jurnalişti, intelectuali, analişti financiari şi politici, sau cum îşi mai zic ei în chip cât mai pompos), alţii utilizând bastonul, gazele iritante, tunurile cu apă, gloanţele oarbe (poliţiştii, miliţienii sau cum vreţi să îi numiţi pe gealaţii oricărui regim).

Este povestea agreabilă şi coerentă a actualului sistem politic românesc citită în cheie vebleniană. O societate care se îmbină perfect în puzzle-ul imaginat de economistul american. Despre asta este vorba. Aceasta este o poveste simplă a revoltelor recente. În această cheie trebuie citite fie Scânteia de pe vremuri (camuflată în Evenimentul zilei din zilele noastre), fie B1 TV (ce expune până la plictis un etern Telejurnal optzecist) sau, de ce nu?, Mihail Neamţu. Ei sunt lacheii oricărui regim decrepit. Acum depinde de conştiinţa, morala şi ambiţiile fiecăruia de partea cărei baricade se plasează.