Discursul lui Victor Ponta în Parlamentul României a fost evenimentul politic al zilei. Practic, a trecut în umbră validarea de către Parlamentul negrevist a cabinetului Mihai Răzvan Ungureanu. Într-o societate normală, discursul lui Victor Ponta ar fi discursul perfect pe care l-ai aştepta de la un lider dur al Opoziţiei. În societatea românească, acest discurs a fost dat ca exemplu (pozitiv sau negativ, în funcţie de orientarea politică a comentatorilor) de… moderaţie. E drept, e greu de înţeles de ce Victor Ponta, co-preşedinte al alianţei care tocmai pregătea contestarea la Curtea Constituţională a noului Cabinet,  a recunoscut prin chiar discursul său, legitimitatea noului guvern.

E mai puţin greu de înţeles, dar deloc cavaleresc, felul în care Victor Ponta a speculat momentul discursului astfel încât să lase impresia că el (şi PSD-ul, implicit) ar fi vocile “rezonabile” din Opoziţie, Crin Antonescu şi peneliştii apărând ca fiind nişte  extremişti radicali. Dar se mai iveşte şi o întrebare: dacă acum, într-un context în care le-ar fi fost uşor liderilor USL în a găsi un numitor comun, aceştia au înţeles să se dribleze şi să se faulteze, oare cum va rezista alianţa în momentul împărţirii “ciolanului”, când mizele personale vor fi şi mai mari, iar tensiunea şi mai ridicată?

 Guvern nou

Avem un nou premier în persoana domnului Mihai-Răzvan Ungureanu. Nu e un “om nou” dar în mod cert nu este un Emil Boc.

Are norocul de a conduce un cabinet în care unicul dinozaur rămas mai este „fostul şef al mafiei lui Adrian Năstase”, Oprea. Şefa mafiei personale a lui Traian Băsescu, doamna Elena Udrea, nu mai este ministru.

Ca cetăţean român, subiect al acţiunilor acestui guvern nu pot decât să îmi doresc ca în cele 10-11 luni de mandat ce le stau în faţă să facă o treabă cât mai bună. Am dubii, dar....

Obsesii vechi

Obsesiile vechi sunt legate de….comunism, anticomunism şi fetişizarea unor cuvinte care nu mai au nicio consistenţă în spatele lor.

Noul premier şi noul cabinet au redeschis subiecte altfel înghiţite de “meandrele concretului”: anticomunismul şi clivajul dreapta-stânga.

Mihai Răzvan Ungureanu a declarat încă din primul discurs ca premier  desemnat că  a fost tot timpul un om de dreapta.

Cristian Preda şi Vladimir Tismăneanu au plusat, aplaudându-l pe Ungureanu ca un soi de mesia al dreptei liberale:

“Premierul si-a declarat de la bun început identitatea de dreapta. În cazul lui, nu e vorba despre o frazeologie goală. Prin MRU, dreapta liberală e în fine la putere. Aici e dificultatea PNL.” Spune Cristian Preda.

Cu un ton de profetic optimism, Vladimir Tismăneanu ne explică că: „într-adevar, este vorba, in urmatoarele luni, nu doar de soarta cabinetului Ungureanu, ci de un pariu care angajeaza viitorul dreptei democratice romanesti. Cei care scrisesera de-acum necrologul proiectului Basescu, cititorii in bobi, in scrum de tigara si in carti de joc peneliste si pesediste, inclusiv intelectualii uslasi, marturisiti sau nu, s-au cam grabit.”

Mai mai să crezi că „Albă ca  zăpada” nu are trăsături de feciorelnică brunetă, ci de tomnatec tocilar.

În fapt lucrurile nu stau chiar aşa. Domnul Mihai Răzvan Ungureanu nu e chiar un om de dreapta. A fost membru supleant in CC al UTC, lua cuvântul după tovarăşul Nicu Ceauşescu la conferinţele şi congresele comuniste, îşi construia o carieră de fiu al partidului comunist. Toate aceste lucruri sunt documentate şi nu pot fi contestate de nimeni şi nici acoperite cu un cearceaf de vorbe goale despre cât de dreapta şi de liberal ar fi domnul Ungureanu.

Ştim mai apoi că domnul Ungureanu a avut o carieră postcomunistă de angajat la stat, pragmatic, cuminte, silitor şi şters, promovat de un ministru socialist (domnul Andrei Pleşu- ministru de externe susţinut de PD- partid de stânga la vremea aceea). După ce şi-a trădat ministrul, domnul Ungureanu a ajuns în timp ministru. Acolo şi-a trădat premierul (domnul Călin Popescu Tăriceanu), ajungând apoi, prin graţiile noului său protector, Traian Băsescu, director al SIE.

De aici (Cum? Prin trădarea superiorului? Timpul o va arăta) domnul Ungureanu a devenit premierul clamat ca salvator al  Dreptei româneşti. Care Dreapta?  Eu nu mai văd nicio Dreapta în politica românească... S-a mutat toată în online.....

Cât despre comunism, trebuie să recunoaştem că e amuzant să te gândeşti că anticomuniştii domnului Băsescu s-au strâduit să găsească un premier care să fie  mai comunist decât Emil Boc.

Spaime noi

Discursul lui Victor Ponta în Parlamentul României a fost evenimentul politic al zilei. Practic, a trecut în umbră validarea de către Parlamentul negrevist a cabinetului Mihai Răzvan Ungureanu.

 Într-o societate normală, discursul lui Victor Ponta ar fi discursul perfect pe care l-ai aştepta de la un lider dur al Opoziţiei. În societatea românească, acest discurs a fost dat ca exemplu (pozitiv sau negativ, în funcţie de orientarea politică a comentatorilor) de… moderaţie.

E drept, e greu de înţeles de ce Victor Ponta, co-preşedinte al alianţei care tocmai pregătea contestarea la Curtea Constituţională a noului Cabinet,  a recunoscut prin chiar discursul său, legitimitatea noului guvern.

E mai puţin greu de înţeles, dar deloc cavaleresc, felul în care Victor Ponta a speculat momentul discursului astfel încât să lase impresia că el (şi PSD-ul, implicit) ar fi vocile “rezonabile” din Opoziţie, Crin Antonescu şi peneliştii apărând ca fiind nişte  extremişti radicali.

Dar se mai iveşte şi o întrebare: dacă acum, într-un context în care le-ar fi fost uşor liderilor USL în a găsi un numitor comun, aceştia au înţeles să se dribleze şi să se faulteze, oare cum va rezista alianţa în momentul împărţirii “ciolanului”, când mizele personale vor fi şi mai mari, iar tensiunea şi mai ridicată?

Să sperăm că PNL va înfrunta această spaimă asumându-şi, odată pentru totdeauna, lozinca:”Prin noi înşine” (adică fără ajutorul de moment al unei aripioare „de dreapta” sau „de stânga” a FSN).