Parisul este în aşa fel alcătuit încât să ofere o perspectivă de ansamblu asupra întregii lumi. El nu transmite, înainte de toate, identitatea franceză, ci obiectivitatea și înălțimea viziunii centrului, a Metropolei.

Combinație între enciclopedismul filosofilor și imperialismul lui Napoleon, Parisul este refractar specializărilor înguste și etnocentrismului. La Louvre, la Musée d'Orsay, la Centre Pompidou și la Branly vezi totul despre tot chiar dacă, în acest tot, Franța joacă, bineînțeles, rolul cel mai important. Definiția pe care Walter Benjamin a dat-o Parisului, de ”oraș al secolului al XIX-lea” este întru totul corectă. Există, la Paris, un anumit blocaj în arhitectura haussmaniană, cea care părea, la început, atât de alienantă unui Baudelaire. Ea a devenit o marcă a întregului oraș, i-a făcut faima și, în același timp, l-a eternizat. Nu se poate spune că Parisul este un oraș ultra-modernist, dar nici desuet nu e. De fapt, Parisul este tipic pentru ceea ce se numește orașul etern, simbolul și întruparea unei întregi civilizații. Dacă Franța decade -și, într-un fel, decade- Parisul rămâne neschimbat, căci el exprimă o variantă a eternității.

Este Franța cea care, în primul rând, a creat individualitatea omului modern (individul privat, laic și autonom), cea mai importantă schimbare politică petrecută în istoria omenirii. Când însă i se închide orizontul, ca acum, și nu mai reuște să fie la înălțimea propriilor sale idealuri imperiale, napoleonismul îi adâncește scleroza, iar enciclopedismul îi devine indiferent. Un vânt provincial străbate Sena de când Imperiul a devenit o amintire. Franța va fi obligată să se redefinească în termeni mai modești. Dar oare nu aceasta va fi de fapt soarta Occidentului? Nu va deveni el, după o vorbă a unui francez, o provincie a cărei circumferință este pretutideni, iar centrul nicăieri? Va fi un sacrificiu, desigur, dar în acest fel, adică descentrându-se, Occidentul ar putea păstra luminile aprinse. Este de altfel singura șansă pentru ca Parisul să rămână, încă mult timp, un oraș viu.

După ce vizitezi Le dome des invalides și Le Pantheon, două dintre cele mai pure expresii ale naționalismului francez, îți dai seama că Ceaușescu n-a fost decât un veleitar. E-adevărat că o Casă a Poporului n-au nici măcar francezii, n-are nimeni pe lumea asta. E-adevărat că biografiile unor personaje istorice sau literare, ca Ștefan cel Mare și Eminescu, au fost, la noi, atât de transformate, încât au putut deveni de nerecunoscut. Cu toate acestea, nimic nu se compară cu pompa, ridicată la rang de religie, a locului unde odihnește Napoleon. Naționalismul lui Ceaușescu avea în el ceva ridicol; grandomania francezilor nu lasă loc pentru ironie. Naționalismul lor este fără fisură. Am trăit același sentiment vizitând Le Pantheon: autoidealizare, imagine a forței și a elevației, imperialism impregnat în toți porii. Recunosc însă că am fost foarte emoționat văzând mormântul, în stil aproape hippie, al lui Jean Jacques Rousseau. Faptul că se află acolo are și nu are noimă, depinde cum îl privești pe autorul Confesiunilor. Ce eliberare totuși, după ce am ieșit din neplăcuta basilică a Națiunii, să văd, chiar alături, o biserică adevărată, la dimensiuni normale, realizată într-un stil manierist desăvârșit. Era biserica Sainte-Geneviève, locul unde este înmormântat Pascal.

La Musée de l'Armée, o clasă de elevi stătea întinsă pe jos dinaintea unei imense picturi reprezentându-l pe Napoleon. Fiecare elev avea în mâini o reproducere a picturii, iar învățătoarea îi rugase să detecteze greșelile prin comparație cu originalul. Cred că nu-l vor uita niciodată, vor ști întotdeauna cine a fost Napoleon. Tare mi-e teamă însă că vor dori și să fie ca el. Așa se educă un popor.

Ceea ce place în primul rând la Andrei Makine este stilul, apanaj al melancolicilor, al înstrăinaților, al exilaților (iar Makine este un exilat). Lumea pe care o creează nu este, de aceea, nici Uniunea Sovietică, în care s-a născut, nici Franța, în care trăiește acum, ci un soi de interludiu al amintirii, al ”amintirilor unor dezrădăcinări intense”, rafinat de atingerea limbilor (rusa și franceza): ”...în momentul în care mă aflu între două limbi mi se pare că văd și că simt mai intens ca oricând”. Născut într-un gulag, în spațiul cel mai neliber din câte pot fi concepute, personajul principal ajunge la Paris, orașul luminilor. Se produce astfel o schimbare radicală de destin, pe care Makine a realizat-o el însuși. Vehiculul acestei schimbări este o mătușă franțuzoiacă, adică cineva care a cunoscut ambele lumi și poate povesti despre ele. Testamentul francez este o poveste credibilă datorită asumării existențiale a autorului. Biografia lui este exprimată, este mitologizată în acest roman scris în primul rând pentru parizieni. O biografie ciudată, din care tot ceea ce trebuie să rămână sunt cuvintele: ”Nu voi avea altă viață decât clipele care renasc pe o pagină...”

Imaginea unei țări depinde, în mod esențial, de felul în care se vorbește despre femeile ei. La începutul secolului trecut, Marcel Proust amintea, în legătură cu România, despre poeziile prințesei Carmen Silva. La începutul acestui secol, Michel Houellebecq ne trimite, în schimb, la curvele românce de pe șoselele occidentale.