O ştire a făcut înconjurul României: 4500 de oameni au cerut la Târgu Mureş păstrarea medicului Raed Arafat în aparatul de coordonare a sistemului sanitar de urgenţă, iar apoi au scandat lozinci antiprezidenţiale şi antiguvernamentale. Da, la Târgu Mureş, în Transilvania, nu la Bucureşti, nu la Iaşi, nu la Constanţa. Sigur, ulterior, protestele, cu ajutorul reţelelor de socializare, s-au extins şi în alte oraşe (cu precădere din Transilvania), dar şi în alte localităţi.

Această informaţie este o veste senzaţională, o premieră în sine pentru letargia în care a fost aruncată România de la debutul crizei economice. Efectele sociale ale măsurilor guvernamentale au fost şi sunt dramatice, însă nu a existat, din 2009 până astăzi, nicio acţiune consistentă. Centralele sindicale, organizaţiile civice sau alte forme de asociere din societatea civilă nu au oferit răspunsuri solidare la măsurile dure luate de Executiv împotriva populaţiei. Să-i fi deranjat pe oameni mai mult demiterea medicului Arafat decât tăierile cu 25% a salariilor sau concedierile colective din diferite sectoare bugetare? Aparent, întrebarea mai mult încurcă decât să ofere o explicaţie. Spun doar aparent pentru că motivul principal e tocmai Arafat, un simbol al încrederii, al cutezanţei cinstite şi al profesionalismului. Asta a contat enorm. De-a lungul timpului, au fost demişi zeci de secretari de stat şi miniştri la bătaia din degete a lui Băsescu şi nimeni nu a ieşit în stradă.

Medicul sirian întruchipează însă esenţa liderului natural, şi nu contrafăcut, aşa cum sunt mulţi din cei care ocupă funcţii de conducere în ministere, agenţii guvernamentale sau la nivel local. Mai mult decât atât, în psihologia maselor se cunoaşte faptul că fără canalizarea energiilor de către un lider (şi care să fie la rândul său direct implicat în logica evenimentelor), acestea se disipează.

În 16 decembrie 1989, intervenţia brutală a instituţiilor statului comunsit asupra pastorului reformat László Tőkés a învrăjbit şi mai mult enoriaşii şi populaţia locală. Motivul oficial îl constituia mutarea pastorului la o altă parohie. În fapt însă, de ani buni, Tőkés se afirmase ca o voce distinctă a disidenţei, iar ieşirile sale mediatice făcuseră ca regimul să tremure. Aşadar, pe fondul unui context totalitar, puterea găsea de cuiinţă să anihileze orice voce critică. Cei care au sărit în apărarea sa au văzut în excluderea pastorului încălcarea propriilor drepturi, lovitura nedreaptă a Leviathan-ului asupra individului, încălcarea butală a contractului social şi lupta disproporţionată a unui întreg sistem cu un cetăţean asuprit.

Există o mare similitudine astăzi cu ceea ce s-a întâmplat la Timişoara acum mai bine de 22 de ani. Desigur, păstrând proporţiile, Raed Arafat are suficiente asemănări cu vocaţia de lider al lui Tőkés. Fiind cetăţean român de naţionalitate siriană şi punând pe picioare o instituţie care a salvat sute de vieţi într-o ţară fără infrastructură şi fără grija pentru proprii compatrioţi, medicul şi-a dovedit însutit patriotismul faţă de români şi faţă de România. El a primit astfel votul de încredere a milioane de români care i-au ascultat povestea şi i-au văzut meritele.

Raed Arafat nu este un servitor al bisericii cum a fost Tőkés, dar (cel puţin) în această parte a lumii trei categorii profesionale sunt admirate aproape necondiţionat de către semeni: preoţii, medicii şi profesorii. Pentru că toate trei sunt esenţiale în formarea individului, adică acolo unde sistemul nu poate şlefui. Arafat mai are şi calitatea extrordinară a unui om care nu a fost inventat de televiziuni şi combinaţii politice, aşa cum a fost – la extrema cealaltă – caraghiosul doctor Tudor Ciuhodaru. Între acesta din urmă, Sorin Oprescu şi inventatorul SMURD, iese în evidenţă succesul profesionistului temerar, neafiliat politic, creator de model instituţional lăudat de organizaţii internaţionale precum FMI sau banca Mondială. Chiar şi aşa, între traseismul lui Ciuhodaru şi populismul penibil al lui Oprescu, decenţa lui Arafat e o piatră foarte rară.

Ceea ce s-a întâmplat în ultima săptămână l-a eroizat de-a binelea pe Raed Arafat, acesta reuşind să canalizeze nemulţumirea populară, lucru pe care nu l-a atins nimeni în ultimii mulţi ani. O societate umilită şi adormită a fost trezită la realitate de acest personaj. Raed Arafat a fost o victimă colaterală dar şi una principală, din ambele ipostaze neavând acum – în planul imaginii publice – decât de câştigat. Colaterală pentru că a încercat să apere o construcţie care funcţiona cel mai bine (deşi reprezintă doar 10% din complexul sistem de sănătate publică) şi principală pentru că preşedintele nu poate accepta oamenii verticali, care nu fac genoflexiuni politice de dragul unei funcţii vremelnice.

Cei care au principii, cred în valori şi în lucrul bine făcut nu sunt pe placul lui Traian Băsescu. Regele Mihai, Klaus Iohannis şi mulţi alţii au fost atacaţi nedemn de un şef de stat care nu mai reprezintă de mult voinţa românilor. Băsescu a fost cel care a declanşat politizarea excesivă a sistemului, el fiind convins – pentru că el însuşi este un astfel de produs – că doar cei vulnerabili, şantajabili şi dispuşi să renunţe rapid la principii – au loc în adminstraţie. Astfel, Băsescu a încurajat tacit politizarea excesivă din educaţie, sănătate sau serviciile decioncentrate. Astăzi, după doi ani de guvernare unicoloră, niciun director de spital, şcoală sau serviciu public nu mai poate ocupa un post dacă nu este trecut prin filtrul partidului.

Solidaritatea cetăţenilor faţă de Arafat a fost pur şi simplu o explozie în faţa unei nedreptăţi flagrante. Românii au putut vedea la televizor – chiar şi în direct – nu doar că un şef de stat se războieşte cu un profesionist pe tărâmul celui din urmă. Sute de mii au fost martorii oculari ai unui abuz, în care preşedintele îl şantaja pe un cetăţean onorabil dacă nu se supune voinţei sale şi a celor din jurul său. Nu contau argumentele, totul era o luptă de forţă. Mulţi s-au întrebat atunci de ce Raed Arafat nu a reacţionat pe moment, replicându-i preşedintelui câteva vorba meritate. Ar fi putut s-o facă, dar asta l-ar fi aruncat într-o polemică şi mai inegală. S-ar putea să fi intuit că Băsescu asta ar fi aşteptat, un atac frontal care să-l trasnforme tocmai pe el în victimă şi ulterior să culeagă capital politic.

Fără susţinerea colegilor din minister şi a directorilor de spitale, transformaţi în agenţi electorali, doctorul de urgenţe a primit însă un ajutor enorm de la oamenii simpli. Ei s-au pus în situaţia fondatorului SMURD şi şi-au dat seama de semnificaţiile adânci ale disputei: un om umilit şi demis pe nedrept, pericolul ca un sistem funcţional să fie făcut praf şi, nu în ultimul rând, o nouă lege care le-ar fi îngrădit şi mai mult accesul la servicii medicale decente. Raed Arafat nu s-a lansat în acuzaţii, ci a uzat în continuare de argumentele sale valide, transformate în mesaje simple, spuse des. Cu imaginea unui erou solitar, Arafat a câştigat simpatia a numeroşi oameni. Deşi el sfătuia lumea să nu participe la acţiuni stradale de susţinere a sa, acesta era de fapt mesajul unui om modest, care nu vroia tevatură cu orice preţ.

Popularitatea lui Raed Arafat este astăzi colosală şi el e probabil conştient de acest lucru. Deşi liderii opoziţiei au promis că el va face parte dintr-un eventual guvern USL, medicul a precizat răspicat că nu va intra în nicio combinaţie politică. Ştie că oamenii pierd încrederea liderilor civici în momentul în care aceştia îşi pun numele sub sigla de partid. Chiar László Tőkés a făcut, imediat după 1989, greşeala de a-şi sugruma involuntar propria popularitate şi simpatie, prin asocierea cu UDMR.

Arafat rămâne însă cu imaginea unui om nedreptăţit, care vrând să facă bine celor mulţi, a sfârşit prin a primi susţinerea acestora. El are, de asemenea, aura unui manager de succes, a unui bun organizator şi adminsitrator. Dacă astăzi ar candida pentru primăria Târgu-Mureş sau Cluj-Napoca sau a oricărui mare oraş al României, cu siguranţă ar deveni şeful acelei municipalităţi. Capitalul de simpatie câştigat va fi însă conservat pentru lunile şi anii ce vin. Într-un editorial din Cotidianul, profesorul Michael Schafir lansa ideea unei candidaturi prezidenţiale, lucru deloc exlus, în condiţiile în care studiile spun că românii s-au săturat de oamenii politici, crescuţi în interiorul sistemului.

În fine, corul de trompete prezidenţiale, de la Andreea Pora la Dan Tapalagă, se tem de mama focului ca nu cumva acţiunea să fie cumva confiscată de liderii opoziţiei sau de la PNL şi PSD în ansamblu. De fapt, mesajele lor trădează exact opusul, o dezamăgire fantastică. În lipsa opoziţiei din această dezbatere, tema centrată pe situaţia lui Arafat nu s-a diluat şi astfel Băsescu a încasat lovituri de la specialişti, voci ale societăţii civile, jurnalişti şi oameni simpli, adică personaje greu de criticat. Depolitizarea temei, prin extragerea politicienilor din ea, a ferit opoziţia de o gafă de proporţii. Nici măcar orchestrarea dezvăluirilor cu finanţarea campaniei lui Mircea Geoană nu a putut acoperi valul de indignare şi revoltă populară.

Dacă intraţi pe site-ul SMURD, prima imagine care vi se înfăţişează, îl arată pe Arafat, în timpul unei acţiuni de salvare, urcând un rănit într-un elicopter. Doctorul nu dă ordine, ci, cu faţa schimonosită de concentrare, numără probabil în gând secundele şi minutele vitale până la destinaţie. Nu degeaba sloganul SMURD e şi cel care încheie tragicul film Lista lui Schindler, celebrul dicton din Talmud: „Cine salvează o viaţă, salvează o lume întreagă”.