Războiul împotriva lui Arafat anunţă mare parte din strategiile electorale ale lui Traian Băsescu pentru 2012.

Noua lege a sănătăţii a provocat din nou „elita” dâmboviţeană. Cică parte din reforma statului, noul cadrul legislativ pentru sistemul de sănătate publică a generat o dezbatere intensă într-una din chestiunile care nu privesc îndeobşte (sau mai ales) cetăţeanul. 

Era firesc ca polemica să schimbe idei despre drepturile pacienţilor, despre sensul introducerii unor noi taxe pentru principalul beneficiar al sistemului, sau despre modul în care cei care au nevoie, vor putea bate la alte uşi, decât la cele la care li se cere în mod curent ciubuc, pentru un serviciu, în esenţa lui gratuit. 

La Viena au apărut patru firme româneşti , care se ocupă cu intermedierea de servicii medicale între pacienţii români şi celebrele spitale AKH, Wilhelmina Hospital 

Dar ca în foarte multe cazuri, confruntarea a debutat cu un meci, avându-l ca protagonist pe Traian Băsescu, centrul de putere care a răsturnat în România logica funcţionalistă a sistemului constituţional, începând cu 2005. Aflată în procesul de dezbatere publică, legea este înconjurată (aparent) de patosul zidenţial, care a făcut o găselniţă dintr-un domeniu complicat, pe care nu numai că nu îl înţelege, dar îl şi ignoră. Când a avut nevoie de o intervenţie chirurgicală, preşedintele a fugit în 2006 în Austria, dovedind că cei care vor cu adevărat să scape şi să fie trataţi ca atare şi civilizat nu sunt românii de rând, ci cei care prin natura veniturilor financiare, a funcţiei sau a privilegiilor îşi crează astfel un avantaj nenatural faţă de concetăţenii lor. Ca o confirmare a acestui fenomen, acum câteva săptămâni, la Viena, un amic îmi povestea cum au apărut aici nu mai puţin de patru firme româneşti, care se ocupă cu intermedierea de servicii medicale între pacienţii români şi celebrele spitale AKH, Wilhelmina Hospital etc.

Războiul împotriva lui Raed Arafat nu este unul întâmplător, pentru că persoana medicului care a pus bazele serviciului SMURD în România nu e o simplă piesă de şah în sistemul sanitar, ci e o instituţie

Tema privatizării sistemului de urgenţă desenează foarte bine preludiul politic pentru 2012. Războiul împotriva lui Raed Arafat nu este unul întâmplător, pentru că persoana medicului care a pus bazele serviciului SMURD în România nu e o simplă piesă de şah în sistemul sanitar, ci e o instituţie care a avut un traseu cât se poate de firesc. El a fost promovat subsecretar de stat de către Tăriceanu nu pentru că ar fi fost membru de partid, ci pentru că rezultatele sale au confirmat că acesta avea calităţi manageriale incontestabile şi care puteau aduce un plus de valoare pentru sistemul naţional de sănătate. Din toată această gâlceavă, putem extrage câteva indicii care arată cum se va comporta instituţia preşedintelui în anul electoral 2012, precum şi mesajele acestuia pentru participanţii la jocul electoral.

1. Cetăţeanul lipseşte cu desăvârşire din acest schimb de opinii şi replici. Chiar dacă este în „dezbatere publică”, esenţa legii nu va ajunge la cetăţeni, ci ei vor primi frânturi din ea, părţi politizate şi manipulate. Inducându-le ideea de ceva complicat, departe de natura preocupărilor lor, eventual un joc cu sumă nulă între diverse instituţii ale statului, oamenii nu vor fi preocupaţi de o temă esenţială. În plus, ei vor depista imediat că centrul dezbaterii nu îl reprezintă soarta lor, ci eventualele beneficii rezultate din privatizarea unui sistem deja căpuşat din toate părţile. Astfel, cetăţenii trec în plan secund, ei fiind conglomeratul neglijabil şi pentru alegerile din noiembrie. Comasate, deturnate şi cu deja multe încercări de a fi „furate”, alegerile vor evita, în mod clar, cetăţeanul raţional, pentru care perioada 2008-2012 a fost – în mare parte – un dezastru. Atenţia lui trebuie să fie distrată, iar prezentul transfigurat îndeajuns, dar pe o perioadă scurtă, până la orele 21 din ziua alegerilor parlamentare.

2.Preşedintele atacă o personalitate cu o notorietate excelentă. În decembrie 2005, pe un val de popularitate extraordinar, Traian Băsescu îl decora nu întâmplător pe cel care astăzi pare să îi fie un adversar de moarte. Băsescu se plasa atunci în asentimentul majorităţii cetăţenilor şi-i conferea, pe scena de unde li se ura compatrioţilor „La mulţi ani” în noul an, Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Ofiţer. Medalia venea „pentru eforturile depuse în salvarea oamenilor la inundaţii şi pentru eforturile depuse, zi de zi, pentru salvarea vieţilor a numeroşi români”. Astăzi, partener de guvernare şi „baricadă” birocratică cu Raed Arafat, Băsescu îl atacă vehement. Mulţi se întreabă ce o fi în spatele disputei, de vreme ce ditamai şeful statului se războieşte cu un medic, înalt funcţionar în ministerul sănătăţii. Disputa are la mijloc acelaşi ingredient al poveştii care a doborât-o pe Mona Muscă: invidia, orgoliul şi teama preşedintelui de a vedea în jurul său lideri autentici, care nu s-au ridicat distrugându-i pe alţii. Fie vorba între noi, nici Băsescu nu e atât de naiv încât să creadă că românii – consevatori, nu foarte primitori cu alogenii şi suspicioşi la orice –, vor da vreodată votul lor pentru un „Arafat”. Dar efectiv, preşedintele nu poate suporta ideea unei voci neutre, logice, cu argumente diferite de ale sale. Pe toţi cei de lângă el, care l-au contrazis, a încercat să-i facă praf. Cel mai nou caz e Toader Paelologu, care după ce s-a plasat de partea celor care propuneau invitarea regelui în Parlament, a fost „gratulat” de preşedinte cu reţeta succesului: „l-am făcut amabsador, europarlamentar, senator” (ca şi cum el era un nimic...). Acuzându-l pe Raed Arafat de deturnarea dezbaterii publice asupra legii şi de „dezinformarea populaţiei”, Băsescu încearcă aceeaşi tehnică populistă de a se situa de partea celor mulţi, eventual dezavantajaţi.

3.  Traian Băsescu se plasează înaintea Guvernului şi încearcă să lase în spate „pedigree”-ul propriului partid. De asemenea, Băsescu se arată, chipurile, solidar cu Guvernul, pe care îl exclude, însă, din ecuaţie. Primul-ministru lipseşte din dispută; e o formă clară de subminare a autorităţii şefului guvernului, de vreme ce preşedintele „tranşează” o polemică dintre un ministru şi un subsecretar de stat din subordine. În 2012, astfel de scene vor curge pe televiziuni. Această strategie fereşte eventualele erori de comunicare ale Executivului, întăreşte forţa lui Băsescu în PD (a se vedea şi revenirea celui mai docil „revoluţionar”, Vasile Blaga) şi înlocuieşte disputa partizană cu una tehnică.

4. Subminarea autorităţii şi a rolului Parlamentului. Toată tevatura creată de demonopolizarea sistemului de urgenţă nu ia în considerare un factor foarte important în procesul dezbaterii, adoptării, promulgării şi implementării legii: organul reprezentantiv suprem într-o democraţie. Când legea nici nu a ajuns pe birourile aleşilor naţionali, se vorbeşte deja despre evitarea acestui proces instituţional elementar, apelându-se la varianta asumării răspunderii Executivului pe respectivul proiect de act normativ. Aşa cum s-a întâmplat cu mai toate legile importante, coaliţia de guvernare - cu o majoritate fragilă, constituită din trasnfugi sau trădători de la alte partide – viciază grav jocul democratic. Înlăturând această instituţie, preşedintele pune el însuşi în practică propria concepţie despre regimul democratic. El vrea să arate de fapt cetăţenilor republicii că „buna” şi „eficienta” guvernare se realizează, de fapt, în afara spaţiului parlamentar. Într-un an electoral, mesajul este extrem de periculos, pentru că el pragmatizează manipulator sentimentul inutilităţii celei mai importante instituţii. Acesta vine ca o nouă confirmare pentru mulţi alegători, după ce voinţa majorităţii din 2004 şi 2008 a fost deturnată, a fost schimbată prin interpretarea abuzivă a Constituţiei. Mai mult, inducerea spre electori a sentimentului de inutilitate asupra Parlamentului are un scop şi mai precis: acela de a slăbi voinţa alegătorilor, descurajându-i astfel să iasă la vot. Studiile făcute de PDL arată că, în cazul unei prezenţe la vot de 30%, activul de partid anulează, practic, disputele electorale şi partizane, făcând ca mobilizarea membrilor şi a susţinătorilor apropiaţi să conteze decisiv.

5. Fumigene politice de acoperire. Strategie veche, generarea unor „evenimente” pentru acoperirea altora constituie una din preferatele disimulări primitive folosite de Traian Băsescu, din 2005 încoace. Vă mai aduceţi, cu siguranţă, aminte, cum au fost acoperite scandaluri în care preşedintele sau membrii familiei sale scăpau prin detonarea altor „bombe” de presă, de obicei activate de DNA, iar reflectoarele îşi schimbau unghiul? De asemenea bucurii vom avea parte pe tot cuprinsul lui 2012. Războiul împotriva lui Arafat poate fi un astfel de exemplu. De vreme ce ancheta DIICOT privind contractele încheiate de ROMGAZ, Ministerul Economiei şi ANRE avansează către foşti miniştri, numele lui Traian Băsescu apare din ce în ce mai mult în peisaj. Fostul ministru al Finanţelor, Varujan Vosganian, a confirmat ca Băsescu avea acces la date suplimentare şi a stat la baza deciziei încheierii contractelor şi a preţurilor practicate.

6. Mesaj pentru oamenii de afaceri: veniţi cu banii, putem negocia orice! Eventuala „explozie” care s-ar produce prin intrarea operatorilor privaţi în sistemul de intervenţie sanitară deschide calea unei interacţiuni nemaintâlnite între stat şi privat. Într-un sistem corupt, căpuşat şi plin de „găuri negre”, prin care se scurg anual sute de milioane de euro, penetrarea caselor de asigurări private ar lărgi şi mai mult marja de manevră a privilegiaţilor. Se va recurge la licitaţii, la contracte preferenţiale, iar în lipsa unei metodologii de aplicare a legii, nimeni nu poate spune care vor fi instrumentele pentru e echilibra sistemul şi a-l feri de haos. 2012 este un an electoral şi demararea unei asemenea acţiuni acum este o invitaţie indirectă pentru clinicile şi spitalele private, de a veni alături de putere şi a negocia viitorul lor în tot acest conglomerat. Etica investiorilor români (sau străini) într-un capitalism sălbatic este relativă şi aproape nimeni n-ar refuza să contribuie la puşculiţa portocalie, în schimbul unor favoruri ce le-ar asigura contracte bănoase pe ani buni de-acum înainte.

7. Se încearcă reactivarea tezei „preşedintelui jucător”, cu spirit antreprenorial, de partea clasei de mijloc. Acest film nu e la prima difuzare. În mai toate situaţiile care puneau la încercare compromisul politic şi solidaritatea instituţională, Băsescu a făcut exact pe dos. Şi-a creat nenumărate comisii prezidenţiale, un fel de ministere în miniatură, sau comisii parlamentare pentru a evita dialogul cu factorii implicaţi şi mai ales pentru a prelua iniţiativa. El a vrut mereu, astfel, să creeze imaginea unui centru de putere pro-activ, la concurenţă cu Guvernul şi Parlamentul. Dezbaterea asupra legii sănătăţii cuprinde şi această componentă, de vreme ce – în mare măsură – legea este produsul unei comisii prezidenţiale. Etichetându-l „stângist” pe Raed Arafat, preşedintele pozează într-un spirit liberal, acelaşi preşedinte care propunea acum câteva luni redeschiderea exploatărilor miniere de stat – vezi Doamne! – pentru a crea locuri de muncă. Tocmai punerea în practică a unui sistem privat, ar genera – cum au explicat, mai bine decât o pot face eu, specialiştii în domeniu – închiderea staţiilor de ambulanţă şi concedierea lucrătorilor sanitari din aceste unităţi. Totodată, Traian Băsescu speră, din nou, să câştige încrederea şi votul celor care cred (naiv) că administrarea statului înseamnă pierdere, iar privatizarea în orice condiţii înseamnă beneficii pentru buget. S-a văzut, în cazul minelor de metale preţioase, a PETROM-ului, a BCR-ului şi a atâtor altor afaceri păguboase pentru stat, ce înseamnă aplicarea abruptă a unor sfaturi sau modele care au funcţionat în alte părţi. 

„Războiul împotriva lui Arafat” anunţă, astfel, mare parte din strategiile electorale ale lui Traian Băsescu pentru 2012, iar acest antrenament ar trebui să ne dea serios de gândit nouă tuturor. Chiar dacă încrederea sa se află la un minim istoric, iar partidul său nu măsoară decât 15-17% în sondaje, în an acest an se va folosi cu predilecţie tot arsenalul din dotare. Instituţii, bugete neştiute şi manevre penalo-politice incredibile, vor fi pregătite pentru a dărâma ultimul petec de demnitate şi bun simţ care mai atârna de haina zdrenţuită a democraţiei româneşti.