Anul în curs a debutat cu o veste bombă: Grecia ameninţă Uniunea Europeană cu ieşirea din zona euro. Dacă va parăsi zona euro, Grecia va părăsi şi Uniunea Europeană, care s-ar putea destrăma în urma acestui eveniment, au titrat ziarele. În concluzie, cum această perspectivă este de neimaginat, Grecia trebuie ajutată cu orice preţ, altminteri visul european va lua sfârşit. Prabusirea UE va angrena după sine consecinţe greu de bănuit, rezultatul final fiind o catastrofă europeană. Deşi este complet fals, acest scenariu a încolţit în minţile multora; ca dovadă că presa l-a preluat pe nemestecate. Se va prăbuşi UE, dacă Grecia va fi nevoită să părăsească zona euro? De ce n-ar putea un stat al UE să părăsească această organizaţie pentru o vreme? Şi-a asumat Uniunea Europeană o misiune mesianică, aşa cum îşi asumau, pe vremuri, autorităţile din ţările comuniste? Şi dacă da, care este aceea?

Seamănă UE cu CAER şi cu Tratatul de la Varşovia?

Se va prăbuşi UE, dacă Grecia va fi nevoită să părăsească zona euro? Fară îndoială că nu, deşi, conform tratatului de la Lisabona, dacă o ţară membră a zonei euro părăseşte această zonă, ea trebuie să iasă şi din Uniunea Europenă. Întrebarea este, însă, alta: nu se poate părăsi astăzi UE, aşa cum nu se putea ieşi, acum mai bine de doua decenii, din CAER şi din Tratatul de la Varşovia? Dacă o ţară nu vrea, sau nu poate, să se supună normativelor europene, ea trebuie ţinută cu de-a sila înăuntru, în ciuda oricăror evidenţe?

Poate că o comparaţie cu situaţia ţărilor din fostul lagăr comunist ar putea părea puţin forţată, dar să ne reamintim faptul că, atunci când socialismul era (sau părea că este) ameninţat în una din aceste ţări, celelalte state frăţeşti se simţeau datoare, la îndemnul Moscovei, să “sară în ajutorul” ţării cu probleme. Aşa s-a întâmplat în 1956, în Ungaria, şi în 1968, în Cehoslovacia. Dacă comunismul era în pericol undeva, el era în pericol pretutindeni, aşa că Moscova şi aliaţii săi trimeteau repejor tancurile pentru a aduce pe drumul cel bun pe cel care ieşise, fie şi foarte puţin, de pe linie. Odată impus, comunismul nu putea merge decât înainte, orice întoarcere la capitalism sau la democraţie fiind excluse din start.

Tot înainte! Condamnaţi la succes?

În una din plenarele Comitetului Central, Nicolae Ceauşescu afirmase că România este condamnată la succes. Fraza i-a plăcut atât de mult, încât a repetat-o de mai multe ori, inclusiv la următoarele Congrese ale PCR. Românii erau condamnaţi la fericire - la fericirea comunistă, fireşte - iar drumul înapoi era exclus. Asta lucru le era inoculat românilor încă din copilărie, ca dovadă că până şi salutul pionierilor era: “Înainte! Tot înainte!”. În 1989, atunci când comunismul se prăbuşea pretutindeni în jurul său, Nicolae Ceauşescu afirma public că România se va întoarce la capitalism atunci când “ va face plopul pere şi răchita micşunele!“.

De ce n-ar putea un stat al UE să părăsească această organizaţie pentru o vreme? Şi-a asumat Uniunea Europeană o misiune mesianică, aşa cum îşi asumau, pe vremuri, autorităţile din ţările comuniste? Şi dacă da, care este aceea?

De ce nu se poate întoarce acum Grecia la drahmă? De ce autorităţile europene afirmă public că revenirea la drahmă nu este o opţiune nici pentru Grecia, nici pentru zona euro? De ce Grecia nu poate fi lăsată să iasă temporar din UE, şi să-şi rezolve singură problemele interne? De ce nu şi-ar putea plăti grecii datoriile prin efort propriu? Şi de ce nu s-ar putea întoarce mai apoi, peste 5-10 ani, în sânul UE?

Are UE nevoie de proptele?

Societăţile comuniste au avut, adesea, nevoie de proptele, pentru a putea rezista. Regimurile din Europa de Est s-au sprijinit, aproape permanent, pe baionetele proprii şi pe ţevile de tun ale tancurilor sovietice. În timp, s-a văzut că astfel de sisteme erau sortite eşecului, pentru că însuşi comunismul era un gigant cu picioare de lut. În tot acest timp, în plin Război Rece şi în ciuda confruntării cu Estul, societăţile din Vestul Europei s-au dovedit profund viabile. Statele respective au constituit o Uniune a cărbunelui şi oţelului, apoi o Piaţă Comună, şi, în cele din urmă, o Uniune Europeană funcţională.

De ce ar avea nevoie astăzi această Uniune de proptele pentru a rezista? De ce părăsirea de catre Grecia - un stat care nu reprezintă mai mult de 2% din PIB-ul comunitar - a Uniunii Europene, ar conduce la decesul acesteia din urmă? Nu reprezintă UE un proiect viabil? Să nu uităm aceste state, atat luate separat cât şi împreună, au rezistat atât asaltului comunismului cât şi tuturor crizelor economice şi şocurilor petroliere intervenite din 1945 încoace. Şi atunci?

Grecia şantajează UE pe faţă

Probabil că anunţul Greciei, conform căruia această ţară ar putea fi nevoită să părăsească zona euro, nu este nimic altceva decât încă o tentativă a autorităţilor elene de a şantaja Uniunea Europeană şi FMI. Grecia face presiuni asupra creditorilor externi să-i acorde de urgenţă cel de-al doilea împrumut în valoare de 130 de miliarde de euro. „Acordul de finanţare externă trebuie semnat, altfel vom ieşi de pe pieţe, vom ieşi din euro”, a declarat purtătorul de cuvânt al guvernului grec, Pantelis Kapsis. Evident, prin această metodă, Atena încearcă să obţină o poziţie mai bună la masa negocierilor.

Întrebarea nu este de ce procedează grecii în acest fel, ci de ce li se permite acest lucru! De ce ieşirea unui stat membru din această organizaţie este văzută drept o catastrofă inacceptabilă şi de ce toată lumea, începând cu autorităţile europene şi terminând cu presa de mare tiraj, crede cu tărie în acest scenariu apocaliptic?

E drept că deja unii europeni, precum guvernatorul general al bancii Cehiei, Miroslav Singer, sau germanul Horst Seehofer, liderul Uniunii Social Democrate, încep să spună că UE nu va fi afectată în cazul ieşirii Greciei din zona euro. Dar restul politicienilor europeni de ce tac?

Pentru unii mumă, pentru alţii ciumă

În final, s-ar mai impune o întrebare. De ce UE este pentru unii mumă şi pentru alţii ciumă? Guvernul grec se gândeşte, abia astăzi, să înjumătăţească cel de-al 13-lea şi cel de-al 14-lea salariu, deşi Grecia este zguduită de o criză profundă, de mai bine de un an. În plus, abia acum urmează să fie înjumătăţite primele de Crăciun şi de Paşti. România a operat, la presiunile UE şi FMI, reduceri de 25% a salariilor bugetarilor, a tăiat toate sporurile şi primele, astfel încât amputările salariale reale au fost de circa 40%.

În acelaşi timp, merită reamintit faptul că o pensie medie, în Grecia, ajunge la 1.200 de euro pe lună, iar mulţi greci, deşi erau decedaţi de multă vreme, primeau în continuare pensie. O pensie medie lunară nu se ridică la mai mult de 300 de euro în Slovacia şi 200 de euro în România. Totuşi nici România şi nici Slovacia nu s-au gândit o clipă să şantajeze Uniunea Europeană. Ar fi fost spre binele lor s-o facă?