Odată cu schimbările politice care au dus la instalarea guvernului USL atenția publică s-a îndreptat spre noul echilibru de forțe și spre activitatea cabinetului condus de Victor Ponta, în primele sale zile de existență. Adevărată bătălie politică pentru schimbare începe însă abia acum, iar prima etapă a ei o constituie alegerile locale.

Cumva s-a intrat foarte repede într-o nouă logică a dezbaterii publice, cu atacuri împotriva noilor miniștri și reacții, cu explicarea unor măsuri și politici guvernamentale, sigur, acestea din urmă de interes pentru toată lumea.

Totuși, prinși în vâltoarea evenimentelor, nu trebuie să pierdem din vedere două chestiuni majore. Unu, alegerile locale, miza lor și strategiile aferente. Și doi, moștenirea pe care o lasă în urmă PDL și pe care ar vrea să o facă uitată cât mai repede. Nu mă refer aici la „greaua moștenire”, tema recurentă la fiecare alternanță de putere. Ci la efectele guvernării PDL asupra României, pe care le simțim toți și cu care trăim zi de zi…așa încât nici nu mai are sens să le enumăr.

Ziua de 10 Mai are o triplă şi unică configuraţie în calendarul marilor sărbători ale neamului românesc: este ziua depunerii jurământului principelui Carol ca domn al României în anul 1866 în urma unui plebiscit popular, este ziua ratificării de către Senat a Independenţei de stat a României în anul 1877 şi este, în final, ziua încoronării lui Carol I, alături de Regina Elisabeta, ca Rege al României în anul 1881.

Pot să înțeleg că după 3 ani de dezastru nu mai e timp de concesii, pot să înțeleg că există un uriaș orizont de așteptare față de un guvern al USL, venită direct de pe băncile opoziției. De aici însă și până la frenezia criticii, a căutării de argumente prin care ni se demonstrează de ce un ministru sau altul nu este bun, e cale foarte lungă și s-a trecut în foarte mare grabă peste câteva detalii importante. Ca societate am ajuns să trăim într-o paradigmă a conflictului și resemnării, în care temele dominante sunt „nu este bine” și „nu se poate”. Asta auzi la tot pasul, indiferent că este vorba despre politică sau despre orice altceva. Negarea generalizată cu privire la orice a înlocuit până și opțiunea. Pretindem că vrem schimbare și speranță, dar nu dăm nimănui nicio șansă, știm dinainte ce nu e bine, ce n-o să meargă și de ce nimeni n-o să reușească. Ne-am autocondamnat la un acest tip de atitudine și ne-am afundat atât de tare în ea, încât a devenit a doua natură.

Iată ce spune Ministerul Finanţelor într-un comunicat privind execuţia bugetară pe primul trimestru al anului 2012: Conform datelor operative,execuţia bugetului general consolidat pe primul trimestru al anului 2012, s-a încheiat cu un deficit de – 3,4 miliarde lei, respectiv 0,56 % din PIB, încadrându-se în ţinta de deficit stabilită cu organismele financiare internaţionale.

Ne-am mai încadrat şi altădată în ţintele stabilite de era să scoatem ţara la mezat, dacă nu scădeau salariile bugetarilor şi nu creşteau impozitele. La o analiză mai atentă observăm că anunţul Ministerului Finanţelor ascunde nerealizări care ar trebui mai degrabă să ne îngrijoreze decât să ne bucure.

Miliţia Spirituală a prezentat ieri rezultatele unui sondaj realizat de IMAS, la comanda lor, pe tema „Activism civic şi atitudini faţă de protest în rândul tinerilor din România”. Dezbaterea lansată de acest eveniment a presupus şi o discuţie pe tema corupţiei. Căci corupţia este un subiect fierbinte pentru tinerii din România, potrivit acestei cercetări, iar combaterea corupţiei este a doua cauză pentru care tinerii ar participa  la acţiuni de protest. 

În timp ce politicienii greci se chinuie să voteze un nou pachet de măsuri de austeritate iar străzile Atenei ard, există semne dinspre Bruxelles că oficialii zonei euro se pregătesc şi pentru eventualitatea ieşirii Greciei din zona euro. Neelie Kroes, comisarul european pentru agenda digitală, în public, dar şi alţi oficiali europeni, în cadru privat, şi-au exprimat dispoziţia de a-i lăsa pe Greci în voia sorţii, dacă este necesar. Ar trebui Grecia şi Portugalia lăsate să dea faliment?

Într-o societate normală, discursul lui Victor Ponta ar fi discursul perfect pe care l-ai aştepta de la un lider dur al Opoziţiei. În societatea românească, acest discurs a fost dat ca exemplu (pozitiv sau negativ, în funcţie de orientarea politică a comentatorilor) de… moderaţie. E drept, e greu de înţeles de ce Victor Ponta, co-preşedinte al alianţei care tocmai pregătea contestarea la Curtea Constituţională a noului Cabinet,  a recunoscut prin chiar discursul său, legitimitatea noului guvern. E mai puţin greu de înţeles, dar deloc cavaleresc, felul în care Victor Ponta a speculat momentul discursului astfel încât să lase impresia că el (şi PSD-ul, implicit) ar fi vocile “rezonabile” din Opoziţie, Crin Antonescu şi peneliştii apărând ca fiind nişte  extremişti radicali. Dar se mai iveşte şi o întrebare: dacă acum, într-un context în care le-ar fi fost uşor liderilor USL în a găsi un numitor comun, aceştia au înţeles să se dribleze şi să se faulteze, oare cum va rezista alianţa în momentul împărţirii “ciolanului”, când mizele personale vor fi şi mai mari, iar tensiunea şi mai ridicată?

Am auzit de Claudiu Crăciun atunci când, împreună cu alţi colegi, dintr-un partiduleţ scurt cu nume lung, l-a sancţionat pe Remus Cernea, co-preşedintele său de partid, pentru că încercase să politizeze Piaţa Universităţii. După câteva zile, l-am văzut pe Claudiu Crăciun în Piaţă, încercând, iată, cu succes, să profite de pe urma evenimentelor de acolo.

“- Fraţilor! Vremea vorbelor a trecut; acum are să sune în sfârşit ceasul faptelor. Trebuie să avem curaj; momentul cel mare se apropie. Până să nu crape de ziuă, poate că vom fi chemaţi să facem cea mai mare jertfă pe care are dreptul patria s-o ceară de la un om. Să fim gata la tot! Să nu ne dăm înapoi de la nimic pentru a ne împlini datoria de patrioţi!

(…). În timpul însă când vorbea prezidentul, unul dintre negustori se căuta cu multă stăruinţă în fundul buzunarului de la nădragi. Îndată ce cuvântarea fu isprăvită, negustorul se sculă în picioare, scoţând din buzunar un pungoci unsuros, destul de greu, plin cu mărunţiş. Apoi, mergând hotărât la masa prezidentului, trânti zgomotos, între sfeşnice, pungociul, şi zise:

- Dacă a venit vremea pe jertfă, apoi cât m-ajunge partea, nu mă dau în lături!”

(Ion Luca CARAGIALE, “Jerfe patriotice”)

“Ministre interieur 

 Bucarest

N'acceptez point demission cousin Raoul. Pauvre jeune homme, embete par cochons opposition, veut faire coup de tete. Ne point se fier aux criailleries de ces canailles. Si Raoul se retire, ce cretin de prefet capable de tout compromettre. Pourrais plus garantir situation locale. Se duce dracului giudetul!

Ami General Gregoraschco.” (Ion Luca CARAGIALE, Telegrame)

LEONIDA:Unde mi-este gazeta? (nervos:) că dacă o fi să fie revuluţie, trebuie să spuie la 'Ultime ştiri'. Unde mi-e gazeta? (Merge la masă, ia gazeta, îşi aruncă ochii pe pagina a treia şi dă un ţipăt.) A!

EFIMIŢA:Ei!

LEONIDA (pierdut):Nu e revuluţie, domnule, e reacţiune; ascultă: (citeşte tremurând:) 'Reacţiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec, ea stă la pândă ascuţindu-şi ghearele şi aşteptând momentul oportun pentru poftele ei antinaţionale... Naţiune, fii deşteaptă!' (cu dezolare:) Şi noi dormim, domnule!

(I.L. Caragiale- „Conu Leonida faţă cu Reacţiunea”)

“Da, suntem ultraprogresişti, da, suntem liber-schimbişti... Or... conduşi de aceste idei, am fundat aci în oraşul nostru „Aurora Economică Română", soţietate enciclopedică-cooperativă, independentă de cea din Bucureşti... pentru că noi suntem pentru descentralizare. Noi... eu... nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face şi noi ce fac dânşii în al lor...” (Nae Caţavencu din “O scrisoare pierdută”)

Imaginea unei ţări depinde, în mod esenţial, de felul în care se vorbeşte despre femeile ei. La începutul secolului trecut, Marcel Proust amintea, în legătură cu România, despre poeziile prinţesei Carmen Silva. La începutul acestui secol, Michel Houellebecq ne trimite, în schimb, la curvele românce de pe şoselele occidentale.

Traian Băsescu a avut un discurs incredibil si ingrijorator, dominat de ura, al unui om care arata ca nu intelege nimic din ce i se intampla. Am inteles ca suntem cu totii niste comunisti manipulati de Ion Iliescu de pe patul de spital si de Vladimir Voronin din Moldova. Aducem si tancurile? Asteptam cu ingrijorare interventia cu romanii.

Când a avut loc primul fenomen al Pieţei Universităţii, eram foarte mic (aveam 10 ani) dar m-am raportat la el cu tot sufletul, dintr-un spirit de frondă. Părinţii mei, ca 80 la sută din românii de atunci, nu acceptau şi nu înţelegeau „golăneala” aceea. Ca atare, fiind alături de „golani”, strigând Jos Iliescu! când ai mei stăteau la coadă (şi ce cozi erau!) să îl voteze, era o obrăznicie copilărească, ziceam eu, necesară. 

Ar fi gresit sa credem ca poltica de apartheid a Africii de Sud s-a rezumat doar la o politica de asuprire rasiala a populatiei de culoare sub dominatia alba minoritara. Similar cu modelul de integrare europeana a unei Europe cu doua viteze cunostea si sistemul de la Pretoria un apartheid mic si unul mare: In timp ce apartheidul mic reglementa segregarea populatiei in viata de zi cu zi, prin diferite legi care sa asigure accesul separat la transportul public, educatie, asistenta medicala si in general la serviciile publice, apartheidul mare reglementa impartirea teritoriala a tarii in zone pentru albi si bantustane pentru africani.

Comunicatul Casei Regale, în aceste zile în care România este profund tulburată, este un exemplu de comunicare. Biroul de presă al Suveranului României ne-a arătat (pentru a câta oară?) că Regele pare a fi singura personalitate capabilă să fie deasupra politicii şi politicianismului.

Faimoasa revistă National Geographic (care are astăzi nu mai puţin de 8,277,293 fani pe facebook!) a avut inspiraţia de a realiza un „număr de colecţie”, la sfârşitul anului 2011. „Revoluţia Română din 1989 în imagini” a apărut în ziua în care, cu exact 22 de ani în urmă, îşi dădeau viaţa pentru libertate primii români.

Discuţia este simplă. Legea sănătăţii a fost un pretext. Nici cei care o critică asiduu, nici cei care o aplaudă (în numele unui liberalism de mucava) nu au citit-o defel. Logoreea celor care se închină pieţei suferă de un cretinism ce ar trebui să ne liniştească. Dacă în opinia celor favorabili legii, a dirija banii strânşii în punga CAS-ului către firmele de partid înseamnă legea concurenţei şi piaţă liberă, ei bine aici ar trebui să înceteze orice urmă de dialog. Că ce altceva putem să le răspundem unor jalnice marionete ce presupun (ei înşişi) că opiniile lor irump din liberalismul ce îi caracterizează şi nu se datorează conjuncturii sinecuriste (de orice natură) în care se află? Dacă piaţa şi concurenţa le-ar fi drenat gândurile presupus reformiste, atunci discursul lor ar fi trebuit să fie de altă natură. De ce nu au inclus autorii proiectului de lege a sănătăţii următoarea distincţie, fie să contribuim la CAS (cei care doresc), fie să ne asigurăm sănătatea la unităţi private (în stare să ofere servicii medicale atractive)? Oare din exces de liberalism? Sau din interese tribale de partid?

Ceea ce au conturat cel mai bine aceste proteste, au fost câteva lucruri mari şi late. În primul rând, sfârşitul unei epoci caracterizată de blazare, care lăsă în locul ei amprenta unui scenariu social posibil – în toate dimensiunile, formele şi momentele, într-un an electoral. Presiunea străzii devine, astfel, un element în plus, de luat în seamă, poate cel mai important în luarea deciziilor, care erau până acum viciate de lipsa controlului parlamentar şi a dezbaterilor asociate organului reprezentativ al naţiunii. Protestele au mai indicat faptul că Guvernul şi Preşedinţia au pierdut cu totul senzorii sociali, iar singurele contacte pe care le mai au sunt în zona serviciilor secrete, a instituţiilor centrale şi a presei controlate de ei, de fapt organisme care nu mai pot oferi autenticitatea informaţiilor, excesul de zel şi cultura de tip „yesman” fiind o maladie hiperextinsă printre acestea. De asemenea, manifestaţiile din aceste zile au scos în evidenţă că prezenţa politicienilor de orice fel miroase incredibil de urât, iar orice confiscare a protestelor va fi taxată în planul imaginii, în plan electoral sau chiar în chip violent. 

Manifestațiile care au debutat, zilele trecute, la Târgu Mureș, extinzându-se ulterior în peste 20 de orașe și explodând pe cea mai importantă stradă din Capitală și din România (între Piața Unirii și Piața Romană, cu centrul nevralgic în Piața Universității), vizează în primul rând caracterul discreționar al puterii și numai după aceea situația economică dificilă. Traian Băsescu a eșuat, în încercarea diversionistă de a identifica revolta cetățenilor cu opoziția față de reformarea sistemului, în particular, față de reformarea sistemului de sănătate. Dimpotrivă, cetățenii, care au văzut în Arafat deopotrivă un specialist și un om moral, au sărit în apărarea atât a reformelor bune ale sistemului, cât și a valorii morale întrupate în persoana reformatorului. Cetățenii l-au identificat astfel corect pe adevăratul reformator. 

Manifestaţiile din 13-15 ianuarie au avut un mesaj foarte clar: demisia-demiterea lui Traian Băsescu din funcţia de Preşedinte al României. Iar aceste manifestaţii au avut loc pe cuprinsul întregii Românii şi în diaspora.

Există o mare similitudine astăzi cu ceea ce s-a întâmplat la Timişoara acum mai bine de 22 de ani. Desigur, păstrând proporţiile, Raed Arafat are suficiente asemănări cu vocaţia de lider al lui Tőkés. 

„A fost odată ca niciodată mijlocul iernii şi fulgii de nea cădeau precum penele din cer”, astfel începe basmul Albei ca Zăpada. Tot aşa, în mijlocul iernii, Europa capătă noi contururi. Pentru unii, basmele sunt depăşite, pentru alţii, din contră, terapia prin basme devine din ce în ce mai populară, deoarece surprinde proiecţiile dorinţelor şi temerilor oamenilor. Astfel privite lucrurile, nu există argumente împotriva citirii basmului psihologic al Albei ca Zăpada, pentru o mai bună înţelegere a politicii, ca basm pentru adulţi cu referinţă la realitate. De aceea, apare ca evidentă posibilitatea de a ilustra rolul Germaniei în Europa cu un basm german.

Anul în curs a debutat cu o veste bombă: Grecia ameninţă Uniunea Europeană cu ieşirea din zona euro. Dacă va parăsi zona euro, Grecia va părăsi şi Uniunea Europeană, care s-ar putea destrăma în urma acestui eveniment, au titrat ziarele. În concluzie, cum această perspectivă este de neimaginat, Grecia trebuie ajutată cu orice preţ, altminteri visul european va lua sfârşit. Prabusirea UE va angrena după sine consecinţe greu de bănuit, rezultatul final fiind o catastrofă europeană. Deşi este complet fals, acest scenariu a încolţit în minţile multora; ca dovadă că presa l-a preluat pe nemestecate. Se va prăbuşi UE, dacă Grecia va fi nevoită să părăsească zona euro? De ce n-ar putea un stat al UE să părăsească această organizaţie pentru o vreme? Şi-a asumat Uniunea Europeană o misiune mesianică, aşa cum îşi asumau, pe vremuri, autorităţile din ţările comuniste? Şi dacă da, care este aceea?