Miliţia Spirituală a prezentat ieri rezultatele unui sondaj realizat de IMAS, la comanda lor, pe tema „Activism civic şi atitudini faţă de protest în rândul tinerilor din România”. Dezbaterea lansată de acest eveniment a presupus şi o discuţie pe tema corupţiei. Căci corupţia este un subiect fierbinte pentru tinerii din România, potrivit acestei cercetări, iar combaterea corupţiei este a doua cauză pentru care tinerii ar participa  la acţiuni de protest. 

Într-o societate normală, discursul lui Victor Ponta ar fi discursul perfect pe care l-ai aştepta de la un lider dur al Opoziţiei. În societatea românească, acest discurs a fost dat ca exemplu (pozitiv sau negativ, în funcţie de orientarea politică a comentatorilor) de… moderaţie. E drept, e greu de înţeles de ce Victor Ponta, co-preşedinte al alianţei care tocmai pregătea contestarea la Curtea Constituţională a noului Cabinet,  a recunoscut prin chiar discursul său, legitimitatea noului guvern. E mai puţin greu de înţeles, dar deloc cavaleresc, felul în care Victor Ponta a speculat momentul discursului astfel încât să lase impresia că el (şi PSD-ul, implicit) ar fi vocile “rezonabile” din Opoziţie, Crin Antonescu şi peneliştii apărând ca fiind nişte  extremişti radicali. Dar se mai iveşte şi o întrebare: dacă acum, într-un context în care le-ar fi fost uşor liderilor USL în a găsi un numitor comun, aceştia au înţeles să se dribleze şi să se faulteze, oare cum va rezista alianţa în momentul împărţirii “ciolanului”, când mizele personale vor fi şi mai mari, iar tensiunea şi mai ridicată?

Am auzit de Claudiu Crăciun atunci când, împreună cu alţi colegi, dintr-un partiduleţ scurt cu nume lung, l-a sancţionat pe Remus Cernea, co-preşedintele său de partid, pentru că încercase să politizeze Piaţa Universităţii. După câteva zile, l-am văzut pe Claudiu Crăciun în Piaţă, încercând, iată, cu succes, să profite de pe urma evenimentelor de acolo.

“- Fraţilor! Vremea vorbelor a trecut; acum are să sune în sfârşit ceasul faptelor. Trebuie să avem curaj; momentul cel mare se apropie. Până să nu crape de ziuă, poate că vom fi chemaţi să facem cea mai mare jertfă pe care are dreptul patria s-o ceară de la un om. Să fim gata la tot! Să nu ne dăm înapoi de la nimic pentru a ne împlini datoria de patrioţi!

(…). În timpul însă când vorbea prezidentul, unul dintre negustori se căuta cu multă stăruinţă în fundul buzunarului de la nădragi. Îndată ce cuvântarea fu isprăvită, negustorul se sculă în picioare, scoţând din buzunar un pungoci unsuros, destul de greu, plin cu mărunţiş. Apoi, mergând hotărât la masa prezidentului, trânti zgomotos, între sfeşnice, pungociul, şi zise:

- Dacă a venit vremea pe jertfă, apoi cât m-ajunge partea, nu mă dau în lături!”

(Ion Luca CARAGIALE, “Jerfe patriotice”)

“Ministre interieur 

 Bucarest

N'acceptez point demission cousin Raoul. Pauvre jeune homme, embete par cochons opposition, veut faire coup de tete. Ne point se fier aux criailleries de ces canailles. Si Raoul se retire, ce cretin de prefet capable de tout compromettre. Pourrais plus garantir situation locale. Se duce dracului giudetul!

Ami General Gregoraschco.” (Ion Luca CARAGIALE, Telegrame)

LEONIDA:Unde mi-este gazeta? (nervos:) că dacă o fi să fie revuluţie, trebuie să spuie la 'Ultime ştiri'. Unde mi-e gazeta? (Merge la masă, ia gazeta, îşi aruncă ochii pe pagina a treia şi dă un ţipăt.) A!

EFIMIŢA:Ei!

LEONIDA (pierdut):Nu e revuluţie, domnule, e reacţiune; ascultă: (citeşte tremurând:) 'Reacţiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec, ea stă la pândă ascuţindu-şi ghearele şi aşteptând momentul oportun pentru poftele ei antinaţionale... Naţiune, fii deşteaptă!' (cu dezolare:) Şi noi dormim, domnule!

(I.L. Caragiale- „Conu Leonida faţă cu Reacţiunea”)

“Da, suntem ultraprogresişti, da, suntem liber-schimbişti... Or... conduşi de aceste idei, am fundat aci în oraşul nostru „Aurora Economică Română", soţietate enciclopedică-cooperativă, independentă de cea din Bucureşti... pentru că noi suntem pentru descentralizare. Noi... eu... nu recunosc, nu voi să recunosc epitropia bucureştenilor, capitaliştilor, asupra noastră; căci în districtul nostru putem face şi noi ce fac dânşii în al lor...” (Nae Caţavencu din “O scrisoare pierdută”)

Când a avut loc primul fenomen al Pieţei Universităţii, eram foarte mic (aveam 10 ani) dar m-am raportat la el cu tot sufletul, dintr-un spirit de frondă. Părinţii mei, ca 80 la sută din românii de atunci, nu acceptau şi nu înţelegeau „golăneala” aceea. Ca atare, fiind alături de „golani”, strigând Jos Iliescu! când ai mei stăteau la coadă (şi ce cozi erau!) să îl voteze, era o obrăznicie copilărească, ziceam eu, necesară. 

Comunicatul Casei Regale, în aceste zile în care România este profund tulburată, este un exemplu de comunicare. Biroul de presă al Suveranului României ne-a arătat (pentru a câta oară?) că Regele pare a fi singura personalitate capabilă să fie deasupra politicii şi politicianismului.

Manifestaţiile din 13-15 ianuarie au avut un mesaj foarte clar: demisia-demiterea lui Traian Băsescu din funcţia de Preşedinte al României. Iar aceste manifestaţii au avut loc pe cuprinsul întregii Românii şi în diaspora.

Biserica Greco-Catolică, sub impulsul inteligent al Romei, îşi redescoperă propria identitate răsăriteană, tradiţia sa autentică şi începe să joace un rol tot mai important pe „scena mare” a Bisericii Catolice. Desigur, numirea lui Lucian Mureşan ca şi cardinal al Bisericii Catolice nu va avea consecinţe imediate. Lucian Mureşan nu mai este la vârsta la care să mai fie apt pentru îndeplinirea obligaţiilor sale de cardinal al Bisericii Catolice.  Nu poate participa la conclavuri, nu poate conduce dicastere („ministerele” Bisericii Catolice) şi categoric nu este un „papabil”.Dar Lucian Mureşan este al doilea titular al scaunului de la Blaj care primeşte pălăria de cardinal. Iar ca Arhiepiscop major, poate să asocieze definitiv titlul de cardinal celui de titular al scaunului arhiepiscopal de la Blaj.

Cum era de aşteptat, guvernul Boc a trecut cu bine de a zecea moţiune de cenzură. Nici măcar opoziţia nu s-a străduit să se mobilizeze pentru votul acestei moţiuni, altfel cu un conţinut real şi deosebit de serios.

Categoric ziua de ieri a fost o zi plină de evenimente. Guvernul şi-a asumat răspunderea în faţa  Parlamentului pentru două  legi (comasarea alegerilor şi promovarea judecătorilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). 

Parlamentul şi-a exercitat, probabil pentru ultima dată, dreptul suveran de a fi  unicul factor decident în aprobarea bugetului României. Din 2012, România se pare că va renunţa de bunăvoie la propria suveranitate, în favoarea autorităţilor de la Bruxelles. 

Uniunea Social Liberală a fost gândită ca o alianţă contra lui Traian Băsescu şi actualei coaliţii de guvernare. Scopul declarativ al existenţei USL este acela de a coaliza forţele anti-Băsescu şi anti-PDL, de a maximiza potenţialul electoral al acestora şi de a oferi o guvernare alternativă. Ca atare, pe ambalajul USL există şi o dată de expirare: alegerile din anul 2016, când partidele membre ar trebui să intre în concurenţă şi/sau să îşi regândească strategiile de alianţă.

Ziua naţională a României este contestată de foarte multă lume din cele mai variate motive: că e prea în iarnă (şi implicit frigul te împiedică să o serbezi), că nu e 10 mai, sărbătoarea naţională de dinainte de comunism, că poate provoca sentimente neplăcute în sufletele cetăţenilor români de etnie maghiară, etc.

Publicul românesc care citeşte teologie este familiarizat cu filosoful şi teologul grec Christos Yannaras.  Poate mai puţini cunosc importanţa sa particulară în dezbaterile de idei din Grecia şi în construirea unei reflecţii teologice critice faţă de un Occident care, deşi aspiră să integreze Orientul creştin, nu îl poate digera.

Partidul Democrat-Liberal şi, într-un sens mai larg, secta Martorilor lui Băsescu, trec printr-o perioadă proastă. Cauzele sunt multiple: sondajele de opinie care ţin PDL la un scor de sub 20 de procente, imposibilitatea PDL de a se reinventa din punctul de vedere al imaginii, eşecul deja previzibil al Noii Republici a lui Mihail Neamţu, dar şi acutizarea luptelor interne din partid.

Pentru că  s-a discutat şi se discută mult despre relaţia dintre Biserică şi Stat, cred că merită să ne apropiem sine ira et studio de acest subiect, rememorând câteva istorii şi câteva teme ce au marcat relaţia dintre Biserică şi Stat.

Care este diferenţa dintre cei doi foşti colegi şi vecini, Vladimir Tismăneanu şi Serghei Mizil?  Primul îşi întrebuinţează amintirile din copilărie pentru a îşi construi o carieră academică, celălalt le foloseşte pentru a îşi face publicitate afacerii sale. Fiecare dintre cei doi reuşeşte să trăiască bine, speculând propriul trecut. Diferenţa vine din modul în care cei doi încearcă să instrumentalizeze amintirile din "epoca de aur".

„Iată că Albă ca Zăpada îşi pune manualul de luptă în poşetă şi pleacă la bătălie.” Asta mi-am spus când am văzut proiectul on-line „Noua Republică” al celui care a fost teolog şi a sfârşit demagog,  domnul Mihail Neamţu.  

Timp de câteva săptămâni, nevoia de rating a televiziunilor noastre a făcut posibil ca un val de nostalgie după comunism să lovească România. Am aflat că Nicu Ceauşescu ar fi fost un preşedinte mai bun decât Băsescu, că Nicolae Ceauşescu era un om foarte cumsecade şi echilibrat, că Elena Ceauşescu, deşi o scorpie (sau poate tocmai de aceea) era o mamă şi o soţie devotată şi iubitoare.  Într-un cuvânt, am aflat că nu era deloc rău să trăieşti în „iepoca de aur”.

Clasa politică este, însă, unită de un instinct de conservare: de unsprezece ani, actuala clasă politică (putere şi opoziţie) depune un efort de regândire a Statului pe fundamente tot mai străine de democraţia reprezentativă.

Duminică, 21 august, USL a suferit o înfrângere electorală de proporţii. În alegerile parţiale din două colegii electorale, USL nu a reuşit să obţină decât o singură victorie şi aceea cu un scor dezamăgitor, de sub 50 de procente. Această înfrângere electorală este agravată de faptul că ambii foşti deputaţi aleşi în colegiile respective erau membri ai USL, ceea ce face ca USL să piardă, practic, un mandat de deputat, fapt ce afectează poziţia şi aşa fragilă a Opoziţiei în Camera Deputaţilor.

Nimeni nu-i poate nega preşedintelui Băsescu instinctul şi inteligenţa politică. Cu povestea deschiderii unui presupus Muzeu al Comunismului, lansată recent de PDL, Băsescu încearcă să îşi recupereze intelectualii pierduţi, sau doar distanţaţi de poziţiile prezidenţiale, după jignirile şi calomniile la adresa Regelui Mihai. Acestor intelectuali trebuie să li se întindă o nouă capcană. Or, care este capcana în care intelectualii publici au căzut şi care i-a ţinut fideli pe lângă preşedintele Băsescu? Anticomunismul. Un anticomunism hămăitor, care nu muşcă pe nimeni dar care, în schimb, asigură sinecuri, burse şi finanţări intelectualilor loiali. Intră aici în dezbaterea Tu ce ai vrea să vezi la Muzeul Comunismului?

Declaraţia lui Traian Băsescu, prin care îl acuza de trădare pe Regele Mihai, ne arată cu dureroasă claritate că actualul preşedinte al României este adevăratul trădător. Căci cine manipulează istoria unui popor, în interes personal, trădează  acel popor.