Raportul pe justiţie va fi criticat de CSM, pentru că s-a opus revizuirii Constituţiei, crede Victor Alistar, director executiv Transparency International. În interviul acordat spunesitu.ro, Victor Alistar spulberă trei mituri care circulă pe la noi, cu privire la rapoartele de monitorizare pe justiţie ale Comisiei Europene. Alistar face afirmaţii tranşante:1.Rapoartele de monitorizare nu mai sunt obiective, dacă se negociază între Bucureşti şi Bruxelles. Politicienii care negociază la Bruxelles pentru forma Raportului pe Justiţie, nu fac niciun serviciu ţării. 2.Degeaba credem că aderarea la Schengen este condiţionată de Raportul pe justiţie. UE nu va ţine cont de el, ştiind că nu este obiectiv. 3.Presiunile din rapoartele de monitorizare nu sunt cerinţe impuse de Bruxelles, ci obligaţii la care politicienii români s-au angajat. Înţelegem prost agenda europeană. Dacă un subiect a ajuns pe agenda publică într-un mod deformat, politicienii îşi deformează comportamentul, ca să răspundă aşteptărilor.

I. Rapoartele de monitorizare pe justiţie

Degeaba arată România că, din perspectivă tehnică,  a îndeplinit cerinţele pe care le presupune integrarea în Spaţiul Schengen, dacă nu există şi un acord politic

 Raportul pe justiţie, care este publicat astăzi este diferit de celelalte. În primul rând,  pentru că a dispărut sancţiunea pentru România şi în al doilea rând, pentru că toată lumea aşteaptă raportul, ca să vadă dacă intrăm în Schengen. Cum comentaţi, din punct de vedere juridic, această confuzie de planuri între Schengen şi monitorizarea pe justiţie?

Victor Alistar: Din punct de vedere juridic, cele două planuri nu se amestecă. Însă eu nu aş lua aşa de în uşor Raportul şi impactul său, din două motive. O dată, pentru că el dă o notă cu privire la credibilitatea României. Când vorbim despre credibilitatea României în sistemul public, sistemul legislativ, climatul pentru mediul de afaceri, discutăm despre cât de atractivă este ţara noastră pentru parteneriate, sau pentru investiţiile străine directe. Are o valoare evaluabilă în bani şi în calitatea vieţii. Al doilea motiv pentru care nu aş lua în derâdere Raportul este acela că, în general, atunci când există o opoziţie politică la o integrare în Schengen, argumentul la o eventuală respingere trebuie să fie unul de natură politică. Degeaba arată România că, din perspectivă tehnică,  a îndeplinit cerinţele pe care le presupune integrarea în Spaţiul Schengen. Degeaba îndeplinim criteriile din punctul de vedere al securizării frontierelor, al interoperabilităţii bazelor de date, al mecanismului de securitate a informaţiei, dacă nu există şi un acord politic. Subiectul corupţiei şi, în general, subiectele care duc la invulnerabilităţi, pe agenda politică pentru un stat, pot fi utilizate pentru un „NU” diplomatic şi politic. Subiectul acesta, legat de funcţionarea statului de drept şi de corupţie, are natura de furniza muniţie statelor membre care au o atitudine mai conservatoare. Deci, pentru ambele motive, Raportul ar trebuie să fie relevant.

Raportul de monitorizare nu mai este relevant de câţiva ani de zile, din cauza modului în care se construiesc concluziile, care nu sunt pe subiect

Victor Alistar: Însă Raportul nu mai este relevant de câţiva ani de zile, din cauza modului în care se construiesc concluziile, care nu sunt pe subiect, a preluării statistice şi a faptului că nu reflectă o realitate pe care o percep cetăţenii; o realitate pe care o percep cetăţenii nerezidenţi; o realitate pe care o percep business citizens, sau mediile academice. Uitaţi-vă la Raportul intermediar din februarie, unde lucrurile erau spectaculos de bune, cu excepţia faptului că nu s-a ridicat imunitatea parlamentară în Camera Deputaţilor, în cazul a doi deputaţi. În rest, toate aspectele, cu ceva critici nesemnificative, arătau un progres şi un angajament deosebite din partea României.

Atâta timp cât politicienii negociază la Bruxelles pentru forma textului, să nu-şi imagineze vreunul dintre ei că fac vreun serviciu ţării

 Raportul din februarie a avut un ton pozitiv. Ne va ajuta la Schengen în vreun fel?

Victor Alistar: Atâta timp cât România va face negociere la Bruxelles pentru forma textului, să nu-şi imagineze vreunul dintre politicienii care fac acest lucru (la Bruxelles) că fac vreun serviciu ţării, pentru că cei de acolo ştiu cum s-a făcut Raportul, motiv pentru care nu-l iau în considerare nici dacă e pozitiv. Asta arată superficialitatea abordării, în politica europeană, a reprezentanţilor noştri, unii chiar de frunte şi mari personalităţi în domeniul acesta, al anticorupţiei.

 Degeaba avem softul perfect compatibil, dacă accesul la date este vulnerabilizat de scurgeri de informaţii

 Până în martie 2011, când s-a vorbit, prima oară, despre amânarea aderării, monitorizările criteriilor de aderare la Schengen nu au adus în discuţie aspectul justiţiei. Abia atunci s-a adus în discuţie condiţionarea intrării în Schengen de progresele din justiţie... Cum de s-a întâmplat acest lucru?

Victor Alistar: Ştiţi cum s-a adus în discuţie? La un moment dat, cineva legat de acest Mecanism de Cooperare şi Verificare a dat o declaraţie politică nefericită. În discuţiile interne, care au fost la nivelul Consiliului Justiţiei şi Afacerilor Interne, mai ales la nivel de experţi, reprezentanţii a trei state au pus problema că România are o gravă vulnerabilitate, cu privire la securitatea informaţiei. Atâta timp cât există corupţie, în sistemul admnistraţiei şi internelor din România, a unifica bazele de date, înseamnă a da acces la a vinde nu numai datele deţinute de autorităţile române, dar şi datele deţinute de alte autorităţi. Pentru că sistemul informatic este integrat. După ce un secretar de stat din Ministerul Administraţiei şi Internelor a spus că ofiţeri din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române l-au trădat şi i-au spus unui infractor să i se face dosar. Această scurgere de informaţii a dus la concluzia că degeaba avem softul perfect compatibil, dacă accesul la date este vulnerabilizat de scurgeri de informaţii. De aceea s-a făcut legătura între Schengen şi Justiţie, pentru că o maşină este utilizată de către factorul uman şi acest aspect uman este greu de gestionat.

În februarie, cei de la Bruxelles au spus: „România, voi vreţi ca Raportul de ţară să arate bine pentru voi?” „Noi, da, vrem!”, au spus politicienii români. „Vi-l dăm, că oricum nu mai este util la nimic”. Şi s-a văzut: oricât de frumos a fost Raportul, Schengen-ul s-a respins

 Raportul de monitorizare preliminar, din februarie 2011, a fost, în general, pozitiv, cu o singură excepţie: modul în care s-au desfăşurat alegerile în CSM. Cum comentaţi?

Victor Alistar: Raportul a fost servit de la Bucureşti şi a reflectat, din păcate, opinia raportată de autorităţile noastre. A scurs, în condiţiile acestea, şi date de acest gen. Nu mi se pare că alegerile din CSM aveau vreo relevanţă, pe benchmark-ul 1. Declaraţiile date, cu două sau trei zile înainte, pe acest subiect, au fost reflectate în Raport. Uitaţi-vă la acea operaţiune cu elicoptere şi utilizarea tehnicii de lupte avansate, într-o mişcare anticorupţie la vămi. Vă amintiţi balamucul acela hollywoodian. Acest episod se întâmpla cu trei zile înainte de lansarea Raportului. Spuneţi-mi şi mie, pe ce mecanism de elaborare a unui raport la nivelul Comisiei European, poţi să ai capacitatea tehnică să ai informaţia atât de updatată, atât de la zi? Informaţia, teoretic, nu poate fi mai proaspătă de o lună. Asta îmi arată că acel Raport s-a negociat. Şi cei de la Bruxelles au spus: „România, voi vreţi ca acel Raport să arate bine pentru voi?”  „Da, vrem!”, au spus politicienii români. „Vi-l dăm, că oricum nu mai este util la nimic”. Şi s-a văzut: oricât de frumos a fost (n. red. Raportul din februarie), Schengen-ul s-a respins. Aţi spus, mai devreme, că nu mai e sancţiune. De ce ar mai fi un pericol pentru ei?! Cine ştie ce alte lucruri dăm noi, la schimb, pe alte comitete interministeriale, pe mediu, pe agricultură etc, pentru un amărât de Raport pe JAI, care, din păcate, nu pune degetul pe rană, de câţiva ani de zile. Acum nu mai are niciun efect, din punct de vedere tehnic; îl putem doar utiliza pentru politica internă. Veţi vedea că Raportul din această vară va critica CSM-ul, pentru că, între timp, s-a constituit un subiect de critică la adresa CSM, care s-a opus revizuirii Constituţiei. Tot pe benchmark-ul 1.

 Ce va decide JAI la toamnă, va amâna din nou intrarea României în Schengen, sau va prevedea o aderare în etape?

V A: Este imprevizibil. Să nu uităm că Franţa are alegeri. Să nu uităm că situaţia politică din Italia nu este deloc roz din motive de regres economic, dar şi din motive de afaceri judiciare. Sunt multe motive care ar putea să ducă la compensarea agendei europene cu politica internă a statelor membre. Şi mă refer la cele pur tehnice. Este impredictibil. Referitor la Raport, aş sugera tuturor părţilor interesate, tuturor stakeholderilor din România, să nu se considere numai cetăţeni români. Să se considere şi eurocetăţeni. Şi aşa cum, în calitate de cetăţeni români, chestionăm calitatea politicilor publice a autorităţilor de la Bucureşti, tot aşa, în calitate de eurocetăţeni, avem dreptul să criticăm şi Bruxelles-ul. Iar din acest punct de vedere, Transparency International nu are fetişuri. Este relaţia administrator-administrat, care trebuie să curgă pe bază de transparenţă şi integritate. Mie, flexibilitatea şi superficialitatea unor concluzii nu-mi denotă prea multă transparenţă.

II.  Rapoartele de monitorizare şi adoptarea noilor coduri

Iniţiativa cu privire la schimbarea codurilor a fost propusă şi asumată de autorităţile de la Bucureşti, şi nu cerută de UE. Li s-o fi promis că, dacă schimbăm codurile, rezolvăm problema de eficientizare a luptei împotriva corupţiei.

 În fiecare Raport de ţară, s-a insistat să se adopte şi să intre în vigoare codurile, cât mai rapid. Ce interes direct are UE ca aceste coduri să intre în vigoare cât mai repede în România?

V A: Li s-o fi promis că, dacă schimbăm codurile, rezolvăm problema de eficientizare a luptei împotriva corupţiei. Şi aş vrea să văd care este legătură între cele două. Avem o analiză reală a vulnerabilităţilor sistemului public românesc la corupţie? UE are în acest moment, ceva dat de la autorităţile de la Bucureşti, cu privire la care sunt principalele discrepanţe care trebuie acoperite?! Avem o analiză de nevoi, de politici publice, ca să putem ajunge la concluzia că răspunsul ar fi codurile?! Nu, nu avem nici măcar analiza ex-ante a codurilor. Deci, probabil că este vorba tot despre preluarea agendei de la Bucureşti. Dacă vă amintiţi, în 2009, Mark Gray, purtătorul de cuvânt al CE, în primul mandat al lui Barroso, la presiunea ONG-urilor din România, a dat un răspuns, că iniţiativa cu privire la schimbarea codurilor, a fost propusă şi asumată de autorităţile de la Bucureşti, şi nu cerută de UE. UE a luat act de angajamentul României, pe care îl monitorizează. Răspunsul este limpede, şi îl puteţi găsi şi acum pe www.opriticodurile.ro.

Uneori, înţelegem prost agenda europeană. Dacă un subiect a ajuns pe agenda media într-un mod deformat, politicienii îşi vor deforma comportamentul, ca să răspundă la aşteptări

  De ce credeţi că politicienii de la noi, care nu au fost de acord, în bloc, cu adoptarea codurilor, au cooperat în final şi au votat adoptarea lor?

V A: Unii politicieni s-au comportat de această manieră din trei motive: slaba identitate ideologică a politicilor pe care vor să le promoveze, slaba calitate profesională şi ahtierea după simpatia media. Dacă un subiect a ajuns pe agenda media într-un mod deformat, ei îşi vor deforma comportamentul, ca să răspundă la aşteptări. Fără doar şi poate, era nevoie să mai ajustăm codurile, dar nu putem să facem acest lucru, fără analiza nevoii de reglementare, fără analiza cost-beneficiu, fără analiza ex-ante a impactului cu privire la ce ar putea să presupună modificările respective. Nu ştiu, însă, cum unificarea Codului Comercial cu Codul Civil şi Codul Familiei, au dus la îmbunătăţirea luptei împotriva corupţiei, ca să dau un exemplu. De aceea, unii politicieni au răspuns cum au răspuns. Unii, nu generalizez.

 Eu am luat ca indicator modul în care au votat politicienii codurile, de aceea am făcut această generalizare.

V A: Uneori, înţelegem prost agenda europeană. Şi ne costă mai târziu şi ne dăm seama de abia după ce a început să ne coste că, la un moment dat, s-a făcut o eroare.

Coaliţia „Opriţi Codurile!” a dat Legislativului dreptul de a-şi îndeplini rolul constituţional, pe care îl confiscase Executivul

  Ce finalitate a avut  coaliţia „Opriţi Codurile!”?

V A: Au fost două faze ale acestei coaliţii. Prima a fost la începutul lui 2009, şi aş vrea să reamintesc condiţiile. Executivul iese şi anunţă că, în două săptămâni, schimbă infrastructura legală a României, cu excepţia Constituţiei. Adică cele patru coduri. Când spun infrastructura, spun că Noul Cod Civil reunea şi Codul Comercial şi Codul Familiei. Mai rămăsese Codul Muncii pe dinafară. Or aşa ceva nu este posibil, pentru că regula jocului trebuie să fie stabilită de către cei cărora li se aplică. Ar fi trebuit să existe consultări cu aceştia, pe opţiuni de politică majoră. Primul pas a fost să blocăm acel procedeu şi să dăm Parlamentului, care nu avea curaj, sub o coaliţie majoritară de aproximativ 70%, să ceară dezbatere, pentru că s-ar fi încălcat înţelegerea de la începutul coaliţiei: să voteze toate proiectele de lege fără abatere. Şi noi am reuşit să obţinem două luni de analiză. Noi – Coaliţia „Opriţi Codurile!”,  am dat legislativului dreptul de a-şi îndeplini rolul constituţional, pe care îl confiscase Executivul.

A doua fază a fost să aducem în atenţie cum se întocmesc regulile: pe bază de consultare şi pe bază de mediere a intereselor legitime, dar divergente, dintr-o societate. Respectându-se procedura prin care se adoptă o normă, pentru a se asigura calitatea normei. Aici, iarăşi, am avut un succes, pentru că, dacă vă uitaţi la toate asumările de răspundere care au urmat, argumentaţia de la acel moment a Coaliţiei a fost preluată, cu copy/paste, la toate proiectele de acte normative. Păcat că n-am ajuns şi la faza a treia, şi anume aceea de a mişca comunitatea profesională, mediul academic, universităţile cu facultăţi de profil juridic, sau organizaţiile civice. N-am reuşit să mişcăm experţii de la departamentele partidelor politice, care măcar mai aveau timp să propună iniţiative de corectare a codurilor, nu să şi le corecteze Ministerul Justiţiei pe parcurs.

 Ştiu că, la un moment dat, v-aţi întâlnit cu preşedintele şi aveaţi nişte amendamente la coduri.

V A: Nu am mers cu amendamente, atenţie. Aici a fost şi o mare discuţie. Noi nu ne-am dus în calitate de coaliţie de organizaţii, care aveau vizibilitate. Şi nu ne puteam folosi de această vizibilitate, ca să obţinem noi amendamente, pe care cetăţenii nu le-au discutat. Sigur că suntem organizaţii cu un anumit nivel de expertiză, dar nu ne puteam legitima în numele cetăţenilor. Noi ne-am dus acolo să mediem între Executiv şi societate, să solicităm preşedintelui să medieze. Tocmai de aceea, criticile pe care le-am făcut noi, le-am trimis comisiilor parlamentare şi le-am pus pe site, de unde putea să le ia ministerul. Nu am făcut însă, lobby pentru o poziţie privilegiată, ci dimpotrivă am spus că nu asta ne interesează. Ne interesează ca, atunci când discutăm politica penală a statului, să-l lăsăm pe cetăţean să identifice ce reprezintă pentru el un pericol şi să facă o ierarhizare. Şi am făcut şi nişte sondaje în acest sens, traducând chestiuni de limbaj juridic în întrebări simple. Şi oamenii au răspuns. Dacă vă uitaţi la rezultat, îmi apar pe cinci categorii de sancţiuni. Exact scara pericolului social, foarte coerentă.

Ce formă de respect am eu faţă de cetăţean, când îi cer să respecte legea, dacă nu-l consult atunci când se elaborează ea, pentru că pretind că nu o  înţelege?

 Preşedintele Băsescu a motivat această grabă în adoptarea codurilor, prin faptul că este o chestiune strict tehnică şi că cetăţenii nu se pricep. Reprezintă codurile o chestiune tehnică, inaccesibilă cetăţenilor?

V A: Eu îmi recunosc limitele de competenţă pentru multe domenii, cum ar fi de exemplu, domeniul economic. Nu aş putea să dau un răspuns la o întrebare care mi se formulează de-o manieră tehnică, la fel de bine cum ar putea să dea profesorul Şerbănescu, profesorul Dăianu şi alţi specialişti în economie, pentru că nu înţeleg proprietatea termenilor. La fel se întâmplă şi în mediul juridic. Dar, dacă vreau să consult pe cineva, îi pun întrebarea de-o manieră la care pot să obţin un răspuns. Dacă vreau să mă fac că îl consult, îi arunc pe site trei sute şi ceva de pagini, într-un limbaj tehnic, şi îi dau 30 de zile să-şi spună părerea. Asta este o bătaie de joc. Când am făcut sondajul, noi am tradus înţelesul întrebărilor, ca să vedem opţiunea de fond. După aceea, pe baza tradiţiei legislative româneşti şi pe baza bunelor practici din zona de Civil Law, de drept european continental, găsim acele variante care răspund opţiunilor de fond pe care societatea/comunitatea le are, când îşi stabileşte propria regulă. Statul nu reglementează pentru el. Argumentul că omul nu înţelege tehnicalitatea legii şi că nu are sens să-l consult, mi se pare o explicaţie nefericită, care nu ia în considerare drepturile individului. Dacă cetăţeanul, în cretinismul său fundamental, ca medie socială care nu merită consultată, nu pricepe textul de lege şi nu poate să-l comenteze, atunci cum pretind eu – stat – cetăţeanului să respecte legea pe care nu o înţelege?! Adică, ce formă de respect am eu faţă de cetăţean, când îi cer să respecte legea, dacă nu-l consult atunci când se elaborează ea, pentru că pretind că nu o  înţelege?!

Avem pronunţări ale CEDO, care au lămurit puţin înţelesul şi întinderea principiului că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, în sensul în care acesta nu echivalează cu principiul că nimeni nu poate invoca neînţelegerea legii şi a  efectelor sale. Şi atunci când Curtea a constatat că apar piese de legislaţie care sunt contradictorii, sau care produc efecte impredictibile, a condamnat statele membre, pentru acest lucru. Pentru că legea trebuie să fie clară, previzibilă şi predictibilă. Sunt condiţii ale normei, pentru ca ea să poată fi opozabilă, în totalitatea ei, tuturor indivizilor, sau persoanelor juridice.

O lege care îmi este neclară nu poate să mă domnească. Ce fel de om, cu o minimă coloană vertebrală, se supune unui lucru care nu are sens pentru el?

Răspunsul nostru – al Coaliţiei „Opriţi Codurile!”, la întâlnirea cu preşedintele, pe marginea codurilor (n. red. aprilie 2009), a fost dat după plecarea presei. Am şi fost întrebat atunci, în mod direct, de preşedinte: „Domnu’ Alistar (şi ia o cărţulie în mână), puteţi să-mi spuneţi câţi cetăţeni cunosc Constituţia, darămite codurile de procedură?!”. Şi răspunsul meu a fost: „Constat, cu regret, că ministrul dumneavoastră de Justiţie nu o cunoaşte: dreptul la informare, dreptul la consultare, asigurarea unui stat de drept, domnia legii etc”. O lege care îmi este neclară, nu poate să mă domnească. Cine ar accepta (politicieni, oameni de afaceri, cetăţeni etc) să se subordoneze unei reguli absurde din punctul lor de percepţie, dacă nu o înţeleg? Ce fel de om, cu o minimă coloană vertebrală, se supune unui lucru care nu are sens pentru el?

După aderare, România nu şi-a mai respectat contractul cu UE

 Cum se explică contradicţia dintre deciziile CEDO şi presiunile continue ale Comisiei Europene, pentru modalitatea nedemocratică de adoptare a codurilor?

V A: Comisia Europeană nu a solicitat României să adopte codurile pe o procedură neparticipativă, ci a luat de bun un angajament al României. Pe de altă parte, UE nu mai are un interes real faţă de acest subiect, mai ales că au dispărut sancţiunile. Cele patru benchmark-uri, din cadrul MCV, sunt menţinute pentru a arăta României că nu poate să nu-şi îndeplinească clauzele unui contract. Asta este valoarea lor. Până la momentul 2007, când aveam clauzele de salvgardare, existau nişte elemente concrete, care ar fi trebuit să complinească neajunsurile, la închiderea unor capitole (agricultură şi justiţie). Acum nu putem să interpretăm rapoartele CE ca fiind o opţiune de natură tehnică, ci doar ca pe o monitorizare şi ca pe un mesaj politic, care ne spune că România nu poate să nu respecte clauzele unui contract. Pentru că România, după aderare, nu şi-a mai respectat contractul cu UE.

Anticorupţia ca răzbunare politică, după ce nu mai sunt unii la putere, contra foştilor de la putere, mi se pare că nu e anticorupţie

 Printre criticile organizaţiilor din Coaliţia „Opriţi Codurile!” s-au numărat şi modificările cu privire la condiţiile interceptării convorbirilor şi comunicărilor (supravegherea video, audio sau prin fotografiere în spaţii private). Ce s-a modificat, în Noul Cod Civil, în această privinţă?

V A: În general, organizaţiile cu profil de apărare a drepturilor omului, au pus în discuţie faptul   că modul de reglementare crează un stat invaziv şi de asemenea că poate conduce la erori judiciare, atâta vreme cât se valorizează în mod excesiv acest tip de probă. Critica aceasta a fost legată de momentul în care se poate folosi acest tip de probă: în cadrul unei urmăriri penale, sau în cadrul unor acte premergătoare? Din punctul de vedere al unei organizaţii anticorupţie, critica la acest instrument este însă alta: aceea că deprofesionalizează agenţiile de Law Enforcement.            Pentru că, dacă îţi vine un instrument de acest gen, atunci o  să stai numai pe el şi începi să pierzi abilitatea de a utiliza şi alte mijloace de probă,  de a încerca să faci un dosar în toată complexitatea lui. E un risc de deprofesionalizare. Apoi, în condiţiile în care, într-un proces judiciar, avem o regulă pe care trebui s-o verificăm (s-a încălcat sau nu s-a încălcat legea) mecanismul decizional de la final rezidă în informaţia pe care o introducem. În condiţiile acestea, monopolul informaţiei este în mâna statului. Şi-atunci el poate fi selectiv. Este cazul să punem atât de mult accent pe o sursă de informaţie pe care justiţia nu o poate verifica complet şi în mod real?! Scriptic da, dar în mod real, nu. A se vedea condamnările României la CEDO, cu privire la independenţa expertizei criminalistice pe audio/video, prin care România a fost condamnată, pentru că nu există mecanisme independente, ca să poată certifica realitatea şi integritatea unor înregistrări, sau a suporturilor. De ce? Pentru că trebuie să avem un instrument original de înregistrare. Instrumentul original de înregistrare se află, în acest moment, protejat de Legea Securităţii Naţionale. În acest fel, s-ar putea ca oricine ar fi la putere, are capacitatea, prin controlul asupra instituţiilor de forţă, de securitate naţională, să  filtreze informaţia care intră pe mâna justiţiei. Anticorupţia făcută ca răzbunare politică, după ce nu mai sunt unii la putere, contra foştilor de la putere, mi se pare că nu e anticorupţie.

III: Rapoartele de monitorizare şi ANI

Uniunea Europeană nu impune nimic. Uniunea cere soluţii şi impact, dar opţiunile de politică publică aparţin Bucureştiului

 Şi în privinţa Legii ANI este aceeaşi contradicţie între ceea ce impune, indirect, Comisia Europeană, ca ANI să funcţioneze de o manieră neconstituţională, şi deciziile CEDO care cer respectarea drepturilor individuale. Cum vă explicaţi?

V A: Uniunea Europeană nu impune nimic. UE ia angajamentele noastre şi merge pe baza recomandărilor unor experţi independenţi, pe care le pune în Raport. N-aş mai face această confuzie şi aş da de înţeles şi politicienilor de la  Bucureşti că Uniunea cere soluţii şi impact pe benchmark-urile respective şi că opţiunile de politică publică aparţin Bucureştiului.

Aşa s-a întâmplat să am avut situaţii în care CE critica decizia unei Curţi Constituţionale a unui stat membru, lucru care nu este admisibil, nici sub Tratatul de la Maastricht, nici sub Tratatul de la Lisabona. Numai Curtea de la Luxemburg poate să o facă şi numai într-o situaţie de reaşezare a ierarhiei juridice între curţile constituţionale şi Curtea de la Luxemburg, din perspectiva Tratatului şi a surselor primare de interpretare. Dar în niciun caz Comisia. Să înţelegem că nu ştia CE că încalcă un raport între instituţiile comunitare şi statele membre? Poate că nu a văzut că îl încalcă, dar, în mod sigur, a conştientizat, că ceva nu este corect pus în pagină. De ce totuşi a lăsat acest lucru? Pentru a respecta principiul independenţei opiniei experţilor. Rapoartele nu sunt făcute de comisarul pentru Justiţie şi Afaceri Interne, ci sunt făcute de Secretariatul General al Comisiei, pe baza misiunilor independente de evaluare. Deci, nu este o poziţie tehnică a Comisiei, prin comisarul de specialitate. Aş spune că nu Comisia a impus lucrurile acestea, ci că, uneori, sursele de informare ale misiunilor de evaluare nu au fost complete.

IV. Modificarea Constituţiei

În modificarea Constituţiei, trebuie să pornim regula  generală de la interesul general, nu de la aspecte particulare. Eu pot să fiu de acord cu o idee, dar cu un text, dacă nu reflectă ceva din spate, nu. Să ne amintim nişte situaţii punctuale şi că de la cazul punctual s-a făcut regula generală, cu aceasts nu pot să fiu de acord

 Există un consens în privinţa faptului că eşecul zonei politice, în ansamblul ei,  este cauzat de lipsa unor proiecte de societate. Modificarea Constituţiei ar putea constitui un proiect de societate?

V A: Şi ce a propus Guvernul, la iniţiativa Preşedintelui, dar şi ce propune opoziţia, nu reflectă un proiect de societate. Este, mai degrabă, un răspuns la nişte probleme punctuale, nu un cadru general. Or, o revizuire de constituţiei se face, cum s-a făcut în 2003, pentru integrarea europeană, când aveam nişte articole, care erau nişte obstacole în agenda majoră a ţării. Sau se face pentru a adapta carta de funcţionare a statului, care reglementează şi drepturile şi libertăţile indivizilor din statul respectiv, la noile realităţi socio-economice. Şi atunci, trebuie să-mi vină pe un model de societate updatat. Ce avem acum, indiferent cine a propus, nu reflectă un model de societate, sub nicio formă.

 Cu ce nu sunteţi de acord din actualul proiect de revizuire din Parlament?

V A: Cu nimic! Nu sunt de acord cu nimic cu ce este pus în acel text, până nu văd argumentele pentru care s-au pus în acel text, până nu văd, la fel ca şi la coduri, o analiză ex-ante, o bază de fundamentare, nişte opţiuni puse în discuţie. Cu nişte texte nu pot să fiu de acord. Eu pot să fiu de acord cu o idee, dar cu un text, dacă nu reflectă ceva din spate, nu. Că ne amintim că au fost nişte situaţii punctuale şi că de la cazul punctual s-a făcut regula generală, cu aceasta chiar nu pot să fiu de acord. Pentru că trebuie să pornim regula  generală de la interesul general, nu de la aspecte particulare. Noi putem să facem o lege, care să ne oblige pe noi să ne  împăcăm bine, să ne avem ca fraţii, dar dacă noi doi nu ne suferim, poate să fie legea cui o fi, că tot nu ne împăcăm. Aşa s-a înţeles să se rezolve şi conflictele între autorităţile statului, pentru că acolo s-a umblat. Nu, eu vreau să văd de pildă că se modifică raportul stat-cetăţean, prin echilibrarea raportului legislativ executiv.