Ţinutul românesc a fost condus, de-a lungul timpului, de voievozi ca Ştefan cel Mare, care a zidit 44 de mânăstiri şi biserici, sau de preşedinţi ca Ion Iliescu, care s-a declarat un ateu convins, liber cugetător, venit pe filieră socialistă. În zilele noastre, paleta de politicieni credincioşi şi bisericoşi este destul de variată. Unii sunt mai credincioşi, dar ceva mai excentrici, ca politicianul supranumit „atletul lui Dumnezeu", ca justiţiarul cu studii teologice şi apucături păgâne, ori ca politicianul-cocktail de magie, iertare şi ritualuri creştine electorale. Alţii sunt mai cuminţi, ca practicantul moderat şi echilibrat, sau sunt doar credincioşi nepracticanţi. În sfârşit, ultima categorie include politicieni pe care creştinismul şi biserica încă nu i-a convins, nici măcar din punct de vedere electoral: politicianul - luptător anticreştin la bătrâneţe şi politicianul ateu fără succes. Dar să-i cunoaştem mai bine.

Tipul credinciosului nepracticant

Calcă rar pe la biserică şi cu reduse motivaţii electorale. Când o face, este purtat de raţiuni spirituale. Nu ia cuvântul Domnului în deşert. Are credinţă şi se consideră curat.

Unul dintre reprezentanţii acestei tipologii este preşedintele Partidului Naţional Liberal, Crin Antonescu, care, declară cu mândrie: „Eu sunt creştin, sunt credincios...” Discursurile sunt prilejuri de mărturisiri de credinţă, asortate cu împrumuturi americăneşti: “Eu am curaj, deşi uneori mi-e frică. Eu sunt curat, deşi nu sunt călugăr. Vă dau curajul, credinţa şi curăţenia mea, vreau curajul, credinţa şi curaţenia dumneavoastră. Să votam şi să trecem la treabă. Avem de renăscut, de purtat şi de împlinit iluziile românilor. Dumnezeu să vă binecuvânteze!”, şi-a încheiat Crin Antonescu discursul în calitate de candidat la preşedinţia PNL. Mai mult, preşedintele liberal recunoaşte originile creştine ale statului de drept şi democraţiei: „România nu este moşia nimănui şi fiecare român este un cetăţean egal în faţa lui Dumnezeu, iar cei care ne guvernează şi vă guvernează sunt în slujba noastră.” Un liberal ar fi spus „în faţa legii...”. Crin Antonescu este mai degrabă conservator. Crede în democraţia creştină, şi nu e vorba de vreo soră a doctrinei creştin-democrate, ci de o democraţie providenţială, al cărei preşedinte ne este dat de însuşi Dumnezeu, făcându-L astfel pe Dumnezeu, într-un acces de scepticism modern, complice la nenorocirea românilor: „Nu se uită Dumnezeu la români. Ni l-a dat pe Ceauşescu, cel mai nenorocit dintre comunişti. Acuma, ni l-a dat pe Băsescu.” Întrebat fiind ce ar face dacă ar câştiga alegerile prezidenţiale, a răspuns în acelaşi ton tradiţional-modernist: „I-aş mulţumi lui Dumnezeu că m-a ajutat, deşi cred că nu se implică în această campanie electorală”. E un creştin în toată regula modernă, un credincios în afara bisericii.

Tipul cocktailului de magie, iertare creştină şi ritualuri creştine electorale

Este unul dintre cele mai sofisticate tipologii de politicieni. Este simpatizat de mai multe caste. Preoţii ar spune că e creştin, deoarece calcă mai des pe la biserică decât mulţi dintre colegii săi de breaslă. Vrăjitoarele, bioenergeticienii şi ghicitorii în ghioc şi l-ar adjudeca, ca urmare a utilizării aceloraşi energii. Iar dacă ar exista o internaţională a populismului, ar fi adjudecat şi de aceasta, pentru cele mai bune strategii electorale, în afara campaniei. Reprezentantul de seamă al acestei tipologii este preşedintele Traian Băsescu. Se roagă la Dumnezeu pentru ca Guvernul să-şi atingă obiectivele de tăieri bugetare: „Mă rog la Dumnezeu ca Guvernul să aplice programul de austeritate! Să dea Domnul ca Guvernul să restructureze cele 74 de mii de posturi pentru care există ordonanţe de urgenţă! Să dea Dumnezeu ca restructurările să fie făcute pe criterii de competenţă şi eficienţă!”

Fiind un creştin autentic, inovează relaţiile internaţionale, aducând un nou tip de a face politică, politica iertării. La o serie de critici ale lui Vladimir Voronin, Băsescu a răspuns: „Sunt creştin. Îl iert pe Voronin!”

Este genul de turist religios model, a vizitat cea mai mare parte din mânăstirile şi bisericile din ţară şi a ajuns până la Athos. Se simte în largul lui la biserică, înconjurat de atenţia mâinilor din băile de mulţime şi de privilegiul de a sta pe câte un tron.

Tipul politicianului justiţiar cu studii teologice şi apucături păgâne

Stă cu sabia deasupra tuturor, pregătit pentru momentul în care va avea legitimitatea să facă dreptatea cu ea. Până atunci, continuă să fie acuzat de insultă şi calomnie, în urma pamfletelor apărute în revistele România Mare şi Politica şi să se laude cu trofeele erotice din tinereţe. În numele lui Dumnezeu, ponegreşte şi urăşte. Este vorba despre Corneliu Vadim Tudor, preşedintele Partidului România Mare. Recent, şi-a exprimat dorinţa ca pe Muntele Tâmpa, România să aibă o statuie cu Iisus asemănătoare celei din Rio de Janeiro. Conform CV-ului, la secţiunea „Religie”, „este creştin practicant şi militează pentru unificarea Bisericii lui Isus Christos”. Scrie poezii despre Dumnezeu şi declară că gândeşte şi scrie despre Iisus, „decât în extaz”.” Adeseori, are accese de profunzime  teologică: „Noi nu-L putem diviniza pe Isus, fiindcă El este deja divin. De fapt, El ne divinizează pe noi. Da, da, asta e realitatea: în timp ce Diavolul ne divizează, Isus ne divinizează.”, „Nu pot să plâng la înmormântări. Ceva mai presus de mine îmi spune că nu e nimic de plâns, fiindcă moartea e un episod mai trecător ca viaţa şi vom renaşte într-o altă dimensiune.” De asemenea, face observaţii despre Dumnezeu şi soarta ţării: „România nu va fi fericită decât atunci când va înlocui blestemul "Du-te Dracului!" cu binecuvântarea "Du-te Domnului!"”.

Tipul politicanului - „atletul lui Dumnezeu"

Despre Gigi Becali şi relaţia sa cu Dumnezeu, ar fi foarte multe de spus. Bun samaritean, dă bani bisericilor cu ochii închişi, se spovedeşte, posteşte, ascultă numai muzică psaltică, vizitează regulat Muntele Athos şi ajută săracii. Religia nu e joacă, nici spectacol electoral, ci o stare sinceră de a fi, vecină cu nerozia, mai ales într-o lume ce joacă prost două roluri simultane: secularismul şi creştinismul. În timpul care-i mai rămâne, se erijează în profetul care anunţă sfârşitul lumii: „Poporul român, deşi a fost chinuit, nu s-a îndepărtat de credinţă, iar Dumnezeu trebuie să-şi întoarcă faţa şi spre noi, mai ales că se apropie sfârşitul lumii. În 300-400 de ani vine Apocalipsa!”. Fără rezerve, îl ia cu el pe Dumnezeu în politică, în tranşarea rivalităţilor dintre oamenii, în afaceri, dar, mai ales, în sport.

Tipului practicantul moderat şi echilibrat

Este politicianul care îi mulţumeşte manierat şi tacticos lui Dumnezeu, nu uită să facă apel la El ori de căte ori se află faţă-n faţă cu reacţiunea. Indiferent câte eşecuri ar avea şi de câte ori ar fi suspendat din PSD, Mircea Geoană declară că „Dumnezeu şi părinţii m-au făcut să văd întotdeauna partea pozitivă.” Deşi acuzat că se foloseşte, în scop electoral, de statutul de fost fiu duhovnicesc al Părintelui Galeriu, a mai câştigat totuşi ceva voturi, când a dezvăluit, în confruntarea electorală cu Traian Băsescu, din 2009, ce i-a spus părintele Galeriu, înainte de a pleca în America: „Slujeşte-ţi ţara, aşa cum îţi iubeşti familia.” Ca mulţi dintre politicienii români, crede în pedeapsa lui Dumnezeu asupra românilor, crede în rolul providenţial al politicienilor: „Dacă vom continua să funcţionăm împleticit, ca în ultimii patru ani, să avem numai vrajbă, ceartă şi scandal la vârf, cum a fost aproape cinci ani, şi dacă nu vom construi cu toţii un proiect de societate şi durabil pentru România, cu care să ieşim odată din starea asta de polarizare extremă, Dumnezeu ne va bate”, a declarat Geoană în cursa prezidenţială din 2009. Face rugăciuni scurte: „Să ne dea Dumnezeu gândul cel bun!”, „Să dea Dumnezeu să fie cât mai mulţi români cu acest cod genetic”, a spus Geoană la aniversarea lui Ion Iliescu. În fine, în Mircea Geoană, politica şi credinţa par să coexiste perfect .

Tipul politicianului - luptător anticreştin la bătrâneţe

Se declară ateu. De dimineaţa până seara, îşi petrece timpul gândindu-se la ce iniţiative legislative să mai născocească. A iniţiat reducerea contribuţiei statului la salarizarea preoţilor, deoarece statul trebuie să-şi revizuiască priorităţile. A mai depus o propunere legislativă privind legalizarea prostituţiei, legitimându-se astfel: „Duhovnicul meu e soacră-mea şi ea e de acord cu legea prostituţiei”. Se gândeşte să dea posibilitatea şi românilor să nu plătească impozit pentru Biserică, în virtutea modelului german, unde 30% s-ar fi declarat atei, ca să se sustragă de la plata impozitului de 7% datorat bisericii. Dincolo de colegiul 15, Prigoană reprezintă cei aproximativ 0,03% dintre românii atei. Astfel că, uneori, îl găsim chiar sub denumirea de „Prigoană Satanistul”

Tipul politicianului ateu fără succes

Ateu, ca şi Silviu Prigoană, dar fără pâinea şi cuţitul legislativ şi cu ceva mai multe maniere europene şi parfum de drepturile omului, Remus Cernea este tipul politicianului ateu fără succes. “Nu cred în Dumnezeu”, a declarat, în mai multe rânduri, acesta. “Nu cred în Dumnezeu, dar cred că pot să le aduc românilor zâmbetul pe buze.”

La sistemul electoral românesc, Remus Cernea a criticat, printe altele, şi expresia care încheie jurământul pe care un parlamentar îl depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”. Se declară un liber cugetător, de înţeles, de altfel, datorită statutului său profesional de filozof. Unele ziare îl prezintă chiar ca pe un luptător împotriva lui Dumnezeu din breasla anticreştină a societăţii civile, fiind unul dintre cei care a luptat pentru scoaterea icoanelor din şcoli.

În politica românească, Dumnezeu nu a murit. Deşi de mai bine de jumătate de secol se tot luptă în numele separării statului de biserică, politicienii tind încă să se adapteze la nevoile electorale şi să răspundă la chemarea ereditară creştin-ortodoxă.

Acelaşi Dumnezeu continuă să existe şi în politicile marilor democraţii ale lumii, cât şi în politica internaţională.