Criza datoriilor suverane şi consecinţele acesteia pentru cetăţenii statelor Uniunii Europene au redeşteptat sentimente şi rivalităţi ascunse, dând apă la moară partidelor naţionaliste şi polarizând puternic spectrul politic. În opinia multor partide naţionaliste, criza economică a confirmat multe din ideile lor: politicile imigranţioniste trebuie reformate, procesul de integrare european trebuie reversat, iar identităţile naţionale trebuie protejate. Cât de periculoasă este intensificarea naţionalismului european pentru ideea Europei Unite?

La începutul săptămânii trecute, 28 și 29 noiembrie, a avut loc prima rundă de alegeri, dintr-o suită de trei, pentru Adunarea Poporului, camera inferioară a viitorului Parlament egiptean. Următoarele două runde vor avea loc pe 14 decembrie și pe 3 ianuarie. Apoi, vor urma alte trei runde pentru alegerea membrilor Consiliului Shura, camera superioară a Parlamentului. Dacă totul va decurge conform planului, în luna martie, suita de alegeri se va finaliza cu alegerile pentru un nou președinte. Aceste prime alegeri au avut loc într-o treime din provinciile țării, adică în 9 dintre cele 27 de provincii.  Egiptul a optat pentru un sistem de vot mixt. Din cele 498 de mandate, două treimi vor fi alese proporțional și restul majoritar ”câștigătorul ia totul”.

Rusia lui Putin este coşmarul lui Stalin: un KGB fără restricţii, care face „dreptate” şi împarte privilegiile economice. Nu există o autoritate superioară care să-l stăpânească. Statul KGB-ist a creat o economie violentă. Directorii săi folosesc afacerile pe post de mecanisme generatoare de avuţie personală; îşi subminează competitorii şi le preiau afacerile legitime, odată ce acestea devin suficient de mari pentru a le atrage interesul. Directorii din economia KGB-istă au acumulat averi incredibile. Putin însuşi este cel mai bogat dintre ei, cu o avere 30 de miliarde de dolari. În topurile Forbes sunt mai mulţi ruşi miliardari decât americani, cu toate că, în Rusia, averea din domeniul privat reprezintă doar o mică parte, comparativ cu cea a Statelor Unite.   Este una dintre concluziile unei analize semnată de Paul Gregory,  doctor în economie, cercetător în cadrul Hoover Institution şi publicată pe  Library of Economics and Liberty. Traducerea în română a analizei este realizată de Delia Raluca Şancariuc şi preluată de pe site-ul Centrului Pentru Economie şi Libertate,.

Politica urii este noul tip de politică instituită de Traian Băsescu, un preşedinte care a vrut să fie erou. Dar cum de la vorbă la faptă e cale lungă, Spunesitu.ro vă arată cum a făcut Băsescu de a ajuns rău: printr-un joc la limita Constituţiei, cu ajutorul căruia şi-a extins puterea; prin discreditarea instituţiilor fundamentale într-o democraţie (Parlamentul, Presa, Justiţia, Guvernul-când nu era al său etc.), fapt ce condus în timp la pierderea încrederii din partea populaţiei; prin promovarea unei politici a atacului permanent faţă de adversari; prin numeroasele derapaje constituţionale, prin care Traian Băsescu afectează procesul de consolidare democratică; prin modul de desemnare a candidatului pentru funcţia de prim-ministru, în ciuda logicii constituţionale, lucru ce a condus la o situaţie desprinsă din stările de război.

Deşi Regele Mihai beneficiază încă din 2007 de o decizie de restituire a proprietăţilor confiscate de comunişti din zona Peleş, se pare că procesul de restituire nu se poate finaliza. 

PDL susţine că urgentează reorganizarea şi pare dispus să facă unele concesii UDMR, pentru a putea avea alegeri comasate în toamna lui 2012, după noile frontiere ale judeţelor sau regiunilor. În realitate, nici PDL, nici UDMR nu par să vrea cu-adevărat să facă reorganizarea până în toamna anului următor. Şi motivele pentru care nu vor sunt diferite. Astfel, aparentul conflict dintre PDL şi UDMR nu este decât un ajutor pentru PDL, care nu vrea reorganizarea până în 2012, ci urmăreşte doar comasarea alegerilor. De ce nu vrea PDL să facă reorganizarea până în toamnă, deşi pretinde că vrea?

Parlamentul, în toate ţările democratice, nu este numai o instituţie politică cu atribuţii constituţionale în legiferare sau control guvernamental, şi nicio instituţie rigidă, cu parlamentari leneşi şi hrăpăreţi, sau cocoşată de birocraţie. Parlamentul este, fără îndoială, şi un comunicator politic.  Sigur, important este să ai ce comunica, căci fără substanţă, fără activitate legislativă de calitate, fără un comportament politic înţelept, activitatea de comunicare nu poate face minuni.

Orientul Mijlociu pare să aibă un nou lider: Turcia. Ambiţiile le-a moştenit încă de pe vremea Imperiului Otoman. În ultimele luni, Turcia s-a implicat activ în câteva dintre probleme Orientului Mijlociu şi ale ţărilor arabofone. S-a luat la harţă cu Israelul, a dat o mână de ajutor în procesul de tranziţie al Libiei, a ameniţat Siria şi a încurajat de pe tuşă, ca un bun antrenor, noile candidate arabe la statutul de regim democratic. Acţiunile şi poziţiile Turciei s-au suprapus cu valul revoluţionar, ce a cuprins spaţiul arab.

Ipoteza creării unei aşa-zise „Mişcări Populare”, sau a unei construcţii politice în jurul PDL, indiferent ce denumire ar purta, generează deja dezbateri care îi demonstrează caracterul plauzibil. Calculele politice indică faptul că, aşa cum arată în momentul de faţă, PDL nu poate să spere decât la diminuarea pierderilor electorale. Prin urmare, liderii PDL au început să caute soluţii complementare şi să lanseze diferite scenarii, vorbind despre necesitatea unei alte formule de contrapondere la USL.

În România, ideologiile nu au în spate identităţi, ci doar scopuri. Ideologia este un concept politic fundamental pe care societatea românească l-a internalizat greşit, lipsit de nuanţe, acordându-i semnificaţii eronate. Consecinţele sunt extrem de grave. În spaţiul public românesc nu circulă idei sau convingeri, ci se afirmă persoane. Partidele nu îşi construiesc acţiunea pe convingeri identitare autentice, ci pe interese arbitrare. Această realitate denotă o mentalitate marxistă, deloc liberală, care pe termen lung îşi va arăta colţii. Când sunt folosite pentru a dialoga, ideologiile pot fi extrem de benefice. Când sensul care le este alocat are un înţeles politic îngust, în scopul de a justifica o anume alegere şi/sau acţiune, ele pot fi devastatoare. Aceasta este lecţia ultimilor douăzeci de ani, iar ea nu pare deloc să meargă într-o direcţie fericită.

Criza zonei Euro a făcut ca multe voci să afirme că Uniunea Europeană nu va mai avea niciun viitor dacă dispare Euro şi că singura şansă ar fi realizarea Statelor Unite ale Europei. Atitudinea statelor UE faţă de Euro, în contextul crizei, dar şi alte numeroase exemple din istoria recentă a construcţiei europene, nu fac decât să întărească ideea că UE nu se va putea îndrepta decât spre o cooperare şi nicidecum spre mai multă integrare. De ce? Pentru că UE este un spaţiu al alegerii raţionale şi unele state membre nu vor accepta să alimenteze la nesfârşit alte state falimentare, doar de dragul unei uniuni politice şi a unei aprofundări a integrării. Dispariţia Euro nu înseamnă sfârşitul construcţiei europene, ci doar un eşec al  UE, în pretenţia ei de a se afirma ca putere financiară. În acelaşi timp, ameninţarea dispariţiei Euro nu va conduce la o uniune politică, pentru că doar puţine state vor acest lucru.

 Pe 5 mai 1990, în cadrul unei conferinţe în Colorado, Margaret Thatcher susţinea un discurs care este considerat de unii ca fiind al doilea discurs ca însemnătate după cel a lui Churchill. În cadrul conferinţei, Margaret Thatcher aducea în prim plan, pe lângă problema invaziei Irakiene în Kuweit, problemă curentă vremii, ideea de nouă comunitate globală (new global community) unde, pe lângă protecţia mediului, politica de dezvoltare joacă un rol mai mult decât important. Cu alte cuvinte, Thatcher susţinea că problemele pe care o ţară le poate întâlni în procesul de dezvoltare sunt „un guvern prost, corupţie, dar şi defalcarea legii şi ordinii, sau promisiunile cinice care nu pot fi îndeplinite”[1]. Deşi poate părea ciudat un astfel de început pentru tema aleasă, pasajul este important deoarece Margaret Thatcher scoate în evidenţă un concept cheie, considerat fundamental pentru Thatcherism, şi anume disciplina.

Din strategia electorală a PDL pentru 2012 face parte şi comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare. Pentru partide poate fi  avantajos, dar cel mai avantajos pare a fi pentru PDL. Pentru cetăţeni, în schimb, este confuz, ei trebuind să mânuiască şase buletine de vot, unele alegeri presupunând liste, altele persoane. Pentru sistemul politic în general, comasarea celor două tipuri de alegeri este stranie, producând confuzie între nivelul parlamentar şi cel local al guvernării. Dacă tot se vrea o comasare, cea mai potrivită era cea veche, dintre prezidenţiale şi parlamentare, întrucât interesul general/naţional este reprezentat de Parlament, Guvern şi Preşedinte, în timp ce interesul local de autorităţile locale. Dincolo de avantaje şi dezavantaje pentru unii sau alţii, măsura de comasare duce la aceeaşi instabilitate a legislaţiei electorale româneşti, modificată conjunctural, în funcţie de nevoile celui de la putere. Adunarea legilor electorale într-un cod, dublată de interdicţia de a face modificări în acest sens, cu un an înainte de alegeri, ar fi nişte măsuri ce ar aduce o mai mare stabilitate şi credibilitate procesului electoral.

Pe data de 1 septembrie 2011, Uniunea Social-Liberală a făcut publice rezultatele sondajelor de opinie pe care Avangarde, CSCI şi alte institute le-au efectuat pentru USL în perioada mai-iulie 2011.

Pentru a mai calma spiritele încinse ale analiştilor şi consultanţilor politici angajaţi să promoveze anumite interese de partid sau care sunt de-a dreptul neprofesionişti, m-am gândit  să fac câteva precizări pe marginea rezultatelor alegerilor parţiale din Maramureş şi Neamţ. 

Săptămâna trecută, preşedintele Băsescu a spus că vrea ”uninominal necompensat”. Când auzi pentru prima dată, te întrebi mirat: ”Ce-o fi aia?”. Ne dăm seama cât de îndepărtaţi suntem de o dezbatere corectă şi normală despre sistemul electoral, dacă punem la socoteală că în ştiinţa politică nu există ”votul uninominal” şi dacă mai adăugăm invenţia românească ”necompensat”. Termenul de ”necompensat” nu există şi nici nu ştim ce vrea să exprime. Nu ştim bine nici măcar ce sunt scrutinele şi de câte tipuri sunt. Auzim în treacăt despre un anumit tip de scrutin, întelegem că ne-ar avantaja şi îl susţinem cu emfază, cât ai zice peşte. O analiză a Fundaţiei Horia Rusu arată că singura reformă reală, care ne-ar avantaja, ar fi întoarcerea la sistemul proporţional. Nu sistemul majoritar este soluţia pentru ieşirea din criza politică actuală. Actualul sistem electoral are nevoie de ajustări, precum găsirea unor mijloace sigure de creştere a prezenţei la vot, iar partidele ar trebuie să se ocupe de acestea acum. Fumndaţia Horia Rusu consideră că sistemul politic românesc este ca o fortăreaţă care are nevoie de consolidare. În schimb, noi dărâmăm tot, fără prea mult discernământ, inclusiv ce am avem bun, şi apoi ne străduim să construim la loc. Logica reformelor peste reforme, care vin peste alte reforme, nu este decât o capcană, care ne ţine ocupaţi de la ce ar trebui să facem cu adevărat şi o scuză pentru faptul că lucrurile nu funcţionează în momentul de faţă.

De ce Traian Băsescu decredibilizează permanent clasa politică prin declaraţii generale şi tendenţioase, ca şi cum el nu ar face parte din această clasă politică? "Clasa politică din România reprezintă cea mai mare piedică în calea modernizării României, din cauza refuzului Parlamentului de a se adapta realităţii româneşti." "Avem o clasă politică expirată", spune Băsescu. Preşedintele nu înţelege (sau poate înţelege foarte bine?) că modernizarea se sfârşeşte în momentul în care Parlamentul şi clasa politică încep să fie atacate. Partidele sunt actori politici indispensabili care ne reprezintă interesele, într-un mod cât se poate de democratic. Fără partide, democraţia devine dictatură. O reformă a clasei politice este nesesară, dar este nevoie de o viziune constructivă, şi nu de una distructivă, de soluţii şi nu de ameninţări. Tocmai de aceea, Fundaţia Horia Rusu demararează o campanie de reabilitare a partidelor politice, a conceptelor politice fundamentale.

Legătura dintre puterea politică şi sex este una strânsă. Deşi vieţile personale ale diferiţilor candidaţi politici au devenit un factor esenţial în succesul acestora în politică recent, odată cu transformarea vieţii politice în reality-show, bârfele despre aventurile extraconjugale ale unui candidat sau altuia au fac deliciul campaniilor electorale, de cel puţin două sute de ani.  Preşedinţi de stat, monarhi, politicieni, bancheri, figuri publice, toţi au fost atinşi de acuzaţia propagată prin zvon şi prin presă de a fi avut relaţii extra-conjugale.

Sudanul de Sud a devenit cel mai nou stat pe Pământ, după ce populaţia acestei foste provincii a Sudanului a votat covârşitor în favoarea independenţei. Acest referendum a fost organizat în urma Acordului Cuprinzător de Pace din 2005, care a pus capăt războiului civil dintre Nordul şi Sudul Sudanului, în urma intervenţiei comunităţii internaţionale. Recunoaşterea de către România a acestui nou stat, readuce în discuţie refuzul recunoaşterii independenţei Republicii Kosovo, provincie care, la rândul său, s-a separat de Serbia în urma unui conflict civil sângeros şi care a fost recunoscută de către majoritatea statelor lumii.

Spectrul falimentului Statelor Unite devine, pe zi ce trece, mai vizibil. Trezorieria Statelor Unite a anunţat că data limită pentru găsirea unui compromis politic este 2 August anul curent, dată după care S.U.A. nu vor mai putea evita falimentul. Cu toate acestea, opoziţia republicană continuă să se opună creşterii nivelului maxim al datoriei naţionale, fără obţinerea unor garanţii de reducere a cheltuielilor guvernamentale, garanţii pe care democraţii refuză în continuare să le acorde în forma dorită de către republicani.

Toate serviciile publice ale administraţiei centrale, care au reprezentanţe la nivel local (judeţ, oraş sau comună) – pe scurt, deconcentratele – vor trebui comasate, astfel încât să nu mai aibă reprezentanţe în cele 41 de judeţe actuale, ci la nivelul celor 8 regiuni de dezvoltare. Aşa arată reforma deconcentratelor, anunţată de PDL. Pare simplu, în sensul în care se disponibilizează, se debirocratizează şi se descentralizează. Oare este, însă, aşa de simplu? Pot fi comasate toate deconcentratele la fel, astfel încât să nu fie afectată calitatea, şi aşa proastă, a serviciilor publice? Realitatea arată că nu, pentru că există deconcentrate indispensabile la nivel local sau judeţean (case de pensii, administraţii financiare).

Judeţele care au decis deja organizarea unui referendum judeţean, precum şi data la care au loc sunt până în prezent Galaţi şi Vâlcea. De asemenea, în Consiliul Judeţean Caraş-Severin, unde USL şi PDL sunt la egalitate, proiectul care viza organizarea unui referendum a fost respins. În cele mai multe judeţe (Hunedoara, Mureş, Bihor, Cluj, Vaslui, Dolj, Giurgiu, Bistriţa-Năsăud, Olt, Botoşani, Constanţa), există proiecte de hotărâri pentru organizarea referendumurilor, care urmează să fie supuse adoptării în Consiliul judeţean.

După aproape şase ani, în care a adunat praful în sertarele Parlamentului, Legea minorităţilor naţionale a ieşit din nou la lumină, stârnind aceleaşi reacţii aprinse, dezbateri furtunoase şi declaraţii categorice. Astăzi este folosită ca monedă de schimb între partenerii de coliţie PDL şi UDMR. Spunesitu.ro vă prezintă un  istoric al acestei legi şi a discursului legat de acest act normativ, din 2005 şi până azi.  

Guvernul ar putea să-şi asume răspunderea pe legea reorganizării adminstrativ-teritoriale. Pe de altă parte, preşedintele Traian Băsescu invită opoziţia la dialog pe tema reorganizării. Dacă executivul îşi va asuma răspunderea pe proiectul reorganizării, care ar fi şansele ca acesta să treacă testul constituţionalităţii? Spunesitu.ro vă prezintă calendarul asumării şi câteva scenarii posibile cu privire la modul în care se vor desfăşura “ostilităţile” pe tema regionalizării.