Germania impune astăzi renuntarea parţială la suveranitate a ţărilor din UE pentru înfiinţarea Statelor Unite ale Europe, similar recomandărilor din 1943 ale lui Joachim von Ribbentrop, ultimul ministru de externe al Reichului. Ribentropp recomanda ca renunţarea la suveranitate să se justifice printr-o cauză fictivă - numită siguranţă sau stabilitate, fără a explica, în mod concret, la ce se vor supune statele. După ultimul summit de la Bruxelles, cea mai săracă ţară din UE, Romania, va contribui, prin noi împrumuturi de la FMI, la finanţarea stabilităţii eurosistemului, chiar dacă va fi amendată prin noul mecanism de sancţionare automată a deficitelor. Impozite feudale şi inumane, care vor lua şi untul de pe pâine, vor asigura disciplina bugetară impusă şi cotizaţiile la Bruxelles, dar şi un potenţial de răscoală, precum în 1907. Zelul european de la Bucureşti, repetent la lecţia de istorie şi reticent la ideea de suveranitate, a fost, din nou, primul gata să se supună oricărui dictat. Denaturarea celei mai elementare noţiuni ale unei alianţe, punând sacrificiul material înaintea beneficiului, este un act de încălcare a unei bune guvernări. De la A la B, cât de la Ion Antonescu la Traian Băsescu, tributul pentru o alianţă jegmănitoare a mers mână în mână cu elogierea politică a sacrificiului.
Sprijinul presei pentru o idee necioplită şi vulgară a unităţii europene nu pătrunde mai adânc de propaganda politică
Vetoul Londrei, prin care a exprimat dezacordul cu modul de unificare a Europei sub egida Germaniei, a incitat spiritele în Europa, considerându-l un pas spre izolarea insulei. Momentul culminant al Congresului Internaţional al Jurnaliştilor de la Viena la care au participat peste 400 de oameni de presă, a fost, fără îndoială, discursul scriitorului norvegian Knut Hamsun, când acesta a fost omagiat cu aplauze interminabile pentru solicitarea sa "Anglia trebuie îngenunchiată". Preşedintele Congresului, Sündermann, a subliniat că, în fata situaţiei de criză, Europa este o idee în primul rând continentală, deoarce continentul european nu este doar o noţiune politică, nu numai istorie, ci şi program şi misiune. Acest congres cu un adevărat simţ al timpului a avut loc de la 21 la 25 iunie 1943.
Şaptezeci de ani de la război, presa este la fel de unită în critica defăimătoare a reţinerii Marii Britanii faţă de planurile unificatoare ale Germaniei. Echidistanţa şi vocea critică a presei la adresa politicii Germaniei, nemandatate de a unifica Europa, încarcată doar cu un bagaj ideologic şi măgulitor, printr-un exces de solidaritate afirmativă, pare să fie, în timp de pace, la fel de rară pe cât este la război.
Arogarea unei misiuni a Germaniei de unificarea a continentului se explică prin incapacitatea acesteia de a fi o ţară normală şi de a supravieţui fără a cuceri, militar sau spiritual, Europa
Sprijinul nemărginit al presei pentru o idee necioplită şi vulgară a unităţii europene, nu pătrunde mai adânc de nivelul avizat de organele politice, manifestându-şi doar simpla admiraţie pentru propaganda politică de la prima facie. Nici ieri, pentru pretextul Germaniei naziste de a uni Europa împotriva bolşevismului şi capitalismului mondial, şi nici astăzi, pentru a uni Europa în sprijinul monedei comune, condeiul ascuţit nu s-a utilizat de vârful său pentru a străpunge plasma ideologică, ci s-a rezumat doar la un exerciţiu caligrafic. Dar care este misiunea şi programa care a imunizat spiritul critic al presei?
Pe aceeaşi temă
Arogarea unei misiuni a Germaniei de unificare a continentului se explică prin incapacitatea acesteia de a fi, după vorbele fostului cancelar Helmut Schmidt, o ţară normală şi a supravieţui la nivelul de trai reputabil, fără a nu cuceri - fie militar sau spiritual, Europa.
Datorită poziţiei centrale, unei supradensităţi a populaţiei şi a lipsei de resurse naturale, Germania depinde, în mare măsura, de accesul la pieţele europene de desfacere, materie primă şi forţă de muncă. Cucerirea spirituală a popoarelor europene face abuz de o gamă largă de îndoctrinare, începând cu regizarea unor crize politice sau economice, până la extrapolarea binelui comun unui întreg continent, la nivel de Europa unită.
De la Versailles încoace, Berlinul reiterează critica la politica Londrei, de balanţă de putere în Europa, propagând necesitatea unităţii continentului împotriva acestei dominaţii britanice
"A coloniza înseamnă a misiona", preciza ultimul cancelar wilhelmin, Max von Baden. Astăzi, acest curent a fost preluat de fundaţiile publice germane, precum Konrad Adenauer s.a., care, în numele unor valori superioare, stilizează nevoia de unitate europeană.
Aşadar, nu trebuie să ne uimească dacă convertirea foştilor patrioţi naţionali în berlino-europeni mai resimte şi un spirit de obligaţie şi recunoştinţă faţă de misionarul prusac. De la Versailles încoace, Berlinul reiterează critica la politica Londrei, de balanţă de putere în Europa, propagând necesitatea unităţii continentului împotriva acestei dominaţii britanice.
Spre deosebire de politica decentă şi vizibilă a Londrei în favoarea unui echilibru în Europa, Berlinul are o predilecţie pentru neîntrerupta invocare a dreptului de autodeterminare a popoarelor, alias kosovoizarea a statelor europene, tocmai pentru a le transforma în nişte stătuleţe impotente, în jurul unei mari Germanii.
Similar recomandărilor lui Joachim von Ribbentrop, ultimul ministru de externe al Reichului, pentru înfiinţarea Statelor Unite ale Europei, Berlinul a impus astăzi renuntarea parţială la suveranitate a ţărilor din UE
Dar care să fie rostul acestor stătuleţe? Într-un discurs al Führerului din 1943, care nu este de natură să elogieze meritele celor proaspăt convertiţi în berlino-europeni şi dornici de admiraţie străină, Hitler precizează că politica Reichului trebuie să se inspire din politica lui Carol cel Mare (747-814), care a înfiinţat Marcha orientalis, pentru a proteja nucleul Europei. Rostul popoarelor primitive din estul Europei este de fi transformate în metereze pentru apararea Germaniei.
Similar recomandărilor lui Joachim von Ribbentrop, ultimul ministru de externe al Reichului, pentru înfiinţarea Statelor Unite ale Europei, Berlinul a impus astăzi renuntarea parţială la suveranitate a ţărilor din UE.
Renunţarea la suveranitate trebuie să se justifice printr-o cauză fictivă - numită siguranţă sau stabilitate, fără a explica, în mod concret, la ce se vor supune statele, preciza capul diplomaţiei hitleriste.
Noul tratat al UE marchează trecerea de la suveranitatea naţională, ca bază a statalităţii româneşti moderne, la o nouă eră de colonialism european, care repune bazele dominaţiei străine în România
De la ultimul summit de la Bruxelles, ştim că cea mai săracă ţară din UE, Romania, va contribui, prin noi împrumuturi de la FMI, la finanţarea stabilităţii eurosistemului, chiar dacă, mai mult ca sigur, va fi amendată prin noul mecanism de sancţionare automată a deficitelor.
Canonizarea stabilităţii şi austerităţii este, la fel, pe măsura tonului misionarului prusac, având caracter de programă şi misiune, cât este mulţumirea cancelarului la adresa României, pentru sacrificiile făcute în slujba monedei comune, în cadrul vizitei preşedintelui Băsescu la Berlin.
Pe cât este de simptomatică pentru hegemonia Germaniei în Europa, de la Bismarck la Merkel, repetarea că nu are nici un interes în Europa să conducă, pe atât este de simptomatică, pentru lipsa de demnitate în România, dorinţa de supunere şi conducere străină.
Noul tratat al UE marchează trecerea de la suveranitatea naţională, ca bază a statalităţii româneşti moderne, la o nouă eră de colonialism european, care repune bazele dominaţiei străine în România.
Trăsăturile paranoide în deciziile politice, în special ale României, se repetă.
Zelul european la Bucureşti, repetent la lecţia de istorie şi reticent la patriotism, în contextul suveranităţii, a fost, din nou, primul gata să se supună oricărui dictat
Ieri am aderat la puterile Axei, le-am sprijinit cu credite forţate, în sistemul german de cliring, prin livrări de produse agricole, petrol şi minereuri, sărăcind populaţia ţării prin inflaţie şi reducerea consumului. Am sacrificat un număr imens de soldaţi pe front, pentru a sprijini lupta împotriva bolşevismului - după ce tot Germania a bătut palma cu ruşii, să ne smulgă Basarabia şi Bucovina. Pretextul a fost convingător: nemţii au dat, tacit, prin pactul Molotov - Ribbentrop mână liberă ruşilor să ne ciopârţească ţara, ca să ne convingă să intrăm în lupta alături de ei.
Iar astăzi? Astăzi, zelul european la Bucureşti, repetent la lecţia de istorie şi reticent la patriotism, în contextul suveranităţii, a fost, din nou, primul gata să se supună oricărui dictat. Ambele - creditele fortaţe în cliring şi dictatul austerităţii, sunt instrumente ale unui stat supus unei guvernări străine care, prin intermediul propriei administraţii fiscale, aplică o politică de pauperizare a populaţiei, în numele unei alianţe europene, redefinind abuziv binele comun.
De la A la B, cât de la Ion Antonescu la Traian Băsescu, tributul pentru o alianţă jegmănitoare a mers mână în mână cu elogierea politică a sacrificiului
Uitate sunt şi sacrificiile României de după război, când, timp de două secole, ţara a plătit ruşilor, prin exploatarea sovromurilor, pentru despăgubirile de război ale Germaniei.
Denaturarea celei mai elementare noţiuni ale unei alianţe, punând sacrificiul material înaintea beneficiului, este un act de încălcare neîncetată a unei bune guvernări.
De la A la B, cât de la Ion Antonescu la Traian Băsescu, tributul pentru o alianţă jegmănitoare a mers mână în mână cu elogierea politică a sacrificiului, făcând, astfel, ca diferenţa între ei şi comunişti să se limiteze doar la direcţia canalizării resurselor ţării; unii spre apus, iar alţii spre răsărit.
Nici una şi nici alta, nu este la înălţimea demnităţii cuvenite poporului român. În concluzie, doar un set impozite feudale şi inumane, care vor lua şi untul de pe pâine, vor asigura disciplina bugetară impusă şi cotizaţiile la Bruxelles, dar şi un potenţial de răscoală, precum în 1907.
Londra, din fericire, a decis să nu mai urmeze o politică de îmblânzire, precum a dus-o Chamberlain, la invazia Cehoslovaciei, în 1939. Trăiască Europa!
105
