Discursul preşedintelui Barak Obama care stabileşte premizele procesului de pace în Orientul Mijlociu, în contextul „Primăverii Arabe,” pe baza graniţelor Israelului din 1967 a stârnit un adevărat tsunami diplomatic. Palestinienii au salutat includerea acestei cerinţe a lor în discursul oficial american. Israelul, în parte nemulţumit dar resemnat, a primit asigurări în ceea ce priveşte prietenia şi angajamentele Statelor Unite faţă el. Dar dincolo de aceste cuvinte, o întrebare rămâne: cât de mult mai poate influenţa preşedintele Barak Obama procesul de pace din Orientul Mijlociu?

În urma „Războiului de 6 zile” purtat între Israel pe de-o parte şi, de cealaltă parte, statele arabe vecine, Egipt (cunoscut la acea vreme drept Republica Arabă Unită), Siria şi Iordania, faţa orientului mijlociu a fost schimbată radical. Războiul a fost deschis printr-un atac preventiv al Israelului, armata acestuia zdrobind mult mai numeroasele forţe inamice şi reuşind în mai puţin de o săptămână să cucerească înălţimile Golan de la Siria, Cisiordania şi Ierusalimul de Est de la Iordania, peninsula Sinai şi fâşia Gaza de la Egipt. Cu excepţia peninsulei Sinai, retrocedată Egiptului (1982) în urma semnării unui tratat de pace cu Israelul şi, implicit, a recunoaşterii acestei ţări (1979), toate aceste teritorii cucerite au devenit surse de probleme şi instrumente de negociere în procesul de pace, constituind baza cererilor palestinienilor pentru crearea unui stat al lor.

Prin sugestia de a reveni la graniţele de dinainte de războiul din 1967, Statele Unite nu au deviat foarte mult de la politica lor anterioară, de susţinere a elementelor politice moderate din ambele tabere. Statele Unite au susţinut implementarea soluţiei celor două state, cel palestinian fiind compus din fâşia Gaza şi din Cisiordania, teritorii ocupate în urma conflictului amintit mai sus. Cu toate acestea, pentru prima oară, anul 1967 este menţionat oficial în politica americană, implicitul devenind explicit – „visul unui stat evreu democratic nu poate fi realizat prin ocupaţie militară permanentă” a declarat preşedintele. Şi chiar dacă Statele Unite rămân un prieten al Israelului, „tocmai din cauza acestei prietenii trebuie să spunem adevărul.”

Adevărul, însă, trebuie citit printre rânduri. În schimbul retragerii la graniţele din 1967, Obama recunoaşte Israelul drept „stat evreu şi patrie a poporului evreu” şi nu ca stat cu cetăţeni evrei şi arabi. Acest lucru este de natură de a descuraja refugiaţii arabi din teritoriile care aparţineau Israelului înainte de 1967, situaţia acestora fiind una din cele mai dificile impedimente în procesul de pace: pe 15 mai, refugiaţii au organizat un marş de protest înspre graniţele Israelului, fiind întâmpinaţi cu focuri de armă.

În paralel cu situaţia refugiaţilor, intenţia Autorităţii Palestiniene de a câştiga recunoaşterea ca stat suveran, în faţa consiliului Organizaţiei Naţiunilor Unite, este de natură să îngrijoreze administraţiile de la Washington şi Tel Aviv, putând rezulta în izolarea internaţională a Israelului. În consecinţă, specificarea graniţelor din 1967 a reprezentat o concesiune făcută palestinienilor, dar şi o încercare de a preveni un viitor conflict asupra graniţelor viitorului stat. Mai mult, preşedintele Obama a omis să facă referire la cele trei condiţii impuse anterior Hamas (renunţarea la violenţă, recunoaşterea Israelului şi respectarea precedentelor acorduri Israelo-Palestiniene) drept precondiţii pentru continuarea procesului de pace sub medierea Washingtonului. Preşedintele american s-a mulţumit doar să menţioneze faptul că nerecunoaşterea statului Israel de către Hamas ridică probleme.

Încercarea de a încadra procesul de pace în Orientul Mijlociu în contextul mai larg al „Primăverii Arabe” este, la rândul său, o încercare de a revitaliza acest proces şi de a răspunde criticilor care acuză Statele Unite că ajută revoltele democratice, chiar şi armate, în alte ţări dar acuză palestinienii de unilateralism. Rămâne de văzut însă dacă aceştia din urmă vor continua să creadă în soluţia oferită de guvernul de la Washington sau îşi vor lua soarta în dinţi, cerând ca Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite să-i recunoască drept stat suveran. Cert este însă că, în cazul acestui ultim scenariu, Israelul ar putea fi singura ţară care ar vota împotriva recunoaşterii statului Palestinian, punând Statele Unite, ca aliat, într-o situaţie profund jenantă. Prins astfel între un Israel refractar, care doreşte să păstreze status-quo-ul cât mai mult timp posibil şi o Autoritate Palestiniană fracţionalizată şi sceptică, după două decenii de promisiuni neîmplinite, Barak Obama va avea mult de furcă în a-i convinge pe israelieni şi pe palestinieni că Washingtonul rămâne cel mai potrivit mediator.

foto: ©www.thewashingtonnote.com