Zilele acestea s-au împlinit 30 de ani de la distrugerea oraşului Hama de către dictatorul Havez Assad. Ca să nu rămână mai prejos, fiul acestuia, actualul dictator, Bashar Assad, a luat cu asalt oraşul rebel Homs, centrul revoltei contra regimului său. În jur de 300 de persoane şi-au pierdut viaţa în decursul a celei mai sângeroase zi de la începutul protestelor, în martie 2011.

Deşi statele care aparţin Ligii Arabe şi Uniunii Europene au încercat de nenumărate ori să obţină o rezoluţie ONU care să condamne regimul sirian, opoziţia Chinei şi a Rusiei în cadrul consiliului de securitate au zădărnicit aceste planuri, ultima dată pe 4 februarie.

Reacţiile au fost fireşti: Consiliul Naţional Sirian, principala organizaţie de opoziţie din Siria a descris eşecul ONU drept „un permis pentru a ucide”. Statele Unite au considerat veto-urile drept „ruşinoase”, iar Marea Britanie a considerat deznodământul drept „abandonarea poporului sirian”. 

Responsabilitatea de a proteja

Teoretic, în 2005, toate ţările de pe glob au acceptat, în teorie, o modificare a mandatului ONU care include şi „responsabilitatea de a proteja”. Conform acesteia, suveranitatea unui guvern depinde de protejarea cetăţenilor săi. Când guvernul eşuează în acest scop, sau, şi mai rău, devine un regim criminal, responsabilitatea de a proteja acei cetăţeni este asumată de comunitatea internaţională.

Acest principiu a fost la baza intervenţiei militare în Libia de anul trecut, folosind „toate mijloacele necesare” pentru a proteja civilii libieni de represaliile lui Muammar Gaddafi. Acea intervenţie s-a transformat într-un război pe faţă, care s-a sfârşit cu înlăturarea şi masacrarea lui Gaddafi de către rebeli. Rusia şi China, evident, nu doresc repetarea aceluiaşi scenariu în cazul Siriei. Atâta timp cât China şi mai ales Rusia se vor opune oricărei rezoluţii ONU, şansele implicării comunităţii internaţionale spre a opri violenţele sunt minime.

Aliatul rus

Rusia este un aliat vechi al Siriei, în general şi un bun prieten al familiei Assad. În timpul războiului rece, Siria era un proxi de nădejde contra Israelului şi, implicit, al Statelor Unite, iar regimul Sovietic a furnizat arme timp de decenii armatei siriene. Refuzul Rusiei de a accepta rezoluţia ONU contra regimului de la Damasc este motivat şi de teama ca Moscova să-şi piardă influenţa în regiune, influenţă care, după prăbuşirea regimului Hussein în Irakul vecin, depinde într-o uriaşă măsură de supravieţuirea familiei Assad la cârma Siriei.

Viitorul sângeriu

Rusia devine, însă, din ce în ce mai izolată. La votul ONU din 4 februarie, multe ţări care se abţinuseră anterior, precum Africa de Sud şi India, au votat pentru rezoluţie. Doar cu susţinerea Chinei, Rusia nu-şi va putea menţine atitudinea obtuză pentru multă vreme, iar dorinţa ei de a obţine „o soluţionare paşnică a conflictului, fără intervenţie străină şi respectând suveranitatea Siriei”, aşa cum a declarat Serghei Lavrov, ministrul de externe Rus, aflat la Damasc pentru negocieri, pare din ce în ce mai cinică. Însă fiecare zi care trece este plătită cu sânge de către protestatarii din Homs.