Din 1990 până astăzi, peste România au trecut şase cicluri electorale complete (alegeri locale, parlamentare şi prezidenţiale) şi alte două destinate alegerii reprezentanţilor români în Parlamentul European (2007, respectiv 2008). De asemenea, deşi prima alternativă guvernamentală s-a produs abia în 1996, celelalte au adus, cel puţin odată la patru ani, o rearanjare a forţelor politice din arcul puterii, respectiv al opoziţiei. Cele mai puternice şi mai profunde au fost cele din 1996 şi 2004, adică atunci când forţa partidului majoritar din România a fost înlocuită de coaliţii largi, care puneau în slujba alternativei guvernamentale partide fundamental opuse ca ideologie, istorie şi performanţe.

În toate aceste momente şi schimbări, un procent care nu poate fi neglijat a fost reprezentat de cei care vedeau în revenirea monarhiei constituţionale condiţia sine qua non pentru redresarea identitară, morală şi economică a României. Faţă de alte categorii de votanţi, monarhiştii au rămas, în mare parte, fideli unui crez pentru care nici un ciclu electoral nu a adus materializarea idealului lor. Au existat, fără doar şi poate, evoluţii importante, în cele două decenii, nu mai revenim asupra lor. Cu toate acestea, idealul acestora a rămas nepus în practică, chiar dacă ei au simţit unele momente electorale ca fiind mai aproape sau mai departe de înfăptuirea proiectului restauraţiei.

În lipsa unui referendum, care ar fi putut statua implicarea adepţilor restauraţiei într-o eventuală plebiscitare şi punerea în practică a soluţiei lor, aplicată sistemului politic şi statalităţii româneşti, numărul monarhiştilor poate fi cel mult intuit, eventual aproximat

Istoricul Andrei Pippidi spunea, la un moment dat, încercând să aducă argumente în favoarea punerii în valoare a monarhismului, că suporterii acestui curent formează o „minoritate redutabilă”. Pippidi sublinia că „în fond, maghiarii sunt sub 7% din populaţie şi îndârjirea UDMR-ului a emoţionat Europa. Atunci, a fi monarhist în România contează mai puţin decât calitatea de membru al unei minorităţi naţionale?”. În plus, Andrei Pippidi aprecia că „în orice ţară normală, 10-15 procente reprezintă destul ca să influenţeze deciziile politice la nivelul cel mai înalt”. Această teorie, prezentată comparativ cu alte segmente bine definite de votanţi, are relevanţă, dacă luăm în considerare şi diversele procente înaintate şi interpretate, care au încercat să evidenţieze numărul şi forţa opţiunilor politice ale monarhiştilor. În lipsa unui referendum, care ar fi putut statua implicarea adepţilor restauraţiei într-o eventuală plebiscitare şi punerea în practică a soluţiei lor, aplicată sistemului politic şi statalităţii româneşti, numărul monarhiştilor poate fi cel mult intuit, eventual aproximat.

Politologul Pavel Câmpeanu realizase, la începutul anilor `90, câteva cercetări sociologice exploratorii asupra intenţiilor de vot şi a formatului instituţional spre care alegătorii români îşi îndreptau atenţia. Câmpeanu a apreciat în 1991, conform sondajelor şi măsurătorilor sale naţionale, că 17% dintre români doreau, la acel moment, ca România să redevină Regat. Este interesant că întrebarea nu punea în discuţie persoane sau situaţii ipotetice concrete, ci oferea acest scenariu pur general. Putem astăzi, la distanţa de două decenii de această cercetare exploratorie, doar să intuim că, eventuala introducere în corupul întrebării a referirii directe la regele Mihai, ar fi ridicat procentul adepţilor regalităţii.  

Sondajele realizate de Istitutul IRECSON (mai 2006), INSOMAR (septembrie 2008) şi GALLUP (mai 2009) au indicat fluctuaţii minore în jurul procentului înaintat de Pavel Câmpeanu la mijlocul anilor `90. Este cel puţin spectaculos că, la aproape o generaţie de la prăbuşirea comunismului, procentul celor favorabili monarhiei nu a scăzut, ci s-a menţinut la aceleaşi cote. Cauzele sunt multiple, dar – aşa cum remarcau unii rău prevestitori – au existat şi foarte multe şanse ca acest profil politic şi electoral al monarhiştilor să dispară cu timpul.

1996. Cel mai vizibil moment care a implicat electoratul monarhist a fost cel în care candidatul Emil Constantinescu a declarat că este monarhist si ca va face un referendum pentru schimbarea Constitutiei si unul pentru revenirea la monarhie

Cel mai vizibil moment, din ultimii douăzeci de ani, care a implicat vocalizarea aportului acestui segment de votanţi, s-a petrecut în 1996. Dacă vă mai amintiţi, introducerea problemei monarhice între temele de campanie electorală a fost făcută în mod neaşteptat, în luna august a aceluiaşi an. Practic, conexiunea directă dintre Emil Constantinescu, candidat al Convenţiei Democratice la preşedinţia republicii şi monarhie a fost exploatată în urma unui interviu pe care liderul opoziţiei de dreapta l-a acordat revistei Micro Magazin din Statele Unite ale Americii. Astfel, în timpul unui turneu electoral defăşurat în comunităţile de români din Los Angeles, Chicago şi New York, principalul contracandidat al lui Ion Iliescu declara: „Da, sunt monarhist şi aş vrea ca în timpul mandatului meu să am onoarea să predau puterea adevăratului lider al României, Majestatea Sa Regele Mihai.” Dialogul a dezvăluit şi strategia post-electorală a lui Constantinescu, care, cel puţin aşa cum a apărut declarativ, promitea să rezolve principalele teme majore care au dimensionat problema monarhică: „Una din primele hotărâri pe care le voi lua după ce voi fi ales preşedinte va fi readucerea Regelui Mihai în ţară. În România s-a născut şi acolo trebuie să trăiască. Apoi vom reda adevărul istoric instituţiei monarhice din România. Românii nu cunosc adevărata istorie a României. Abia după aceea vom face cele două referendumuri, cel pentru schimbarea constituţiei şi cel pentru revenirea la monarhie”. Mai mult, Emil Constantinescu a precizat atunci că organizarea ulterioară a unui eventual plebiscit făcea parte dintr-un plan mai larg, având în vedere slaba priză populară a chestiunii restauraţiei: „În acest moment, doar între 8 şi 12 la sută din populaţie este monarhistă, în principal intelectualii”.

Perioada 1996-2000 a reprezentat primul „şoc” al suporterilor monarhiei, în privinţa punerii în practică a idealurilor lor de către politicieni

Practic, perioada 1996-2000 a reprezentat primul „şoc” al suporterilor monarhiei, în privinţa punerii în practică a idealurilor lor de către politicieni. Sensibili la un discurs nu numai istoric, ci şi politic, care propunea o revizuire etică, morală, istorică şi constituţională a întregului sistem, monarhiştii au crezut sincer în disponibilitatea unui om politic care nu venea dinspre activul de partid. Ba mai mult, într-o primă fază, aşa cum indicau declarţiile lui Emil Constantinescu, voturile lor înspre liderul CDR, mergeau nu pentru a modifica forma de guvernământ, ci pentru a produce o reparaţie juridică şi de bun simţ, respectiv retrocedarea cetăţeniei regelui Mihai şi permiterea accesului acestuia în propria ţară. Nimeni nu a realizat o cercetare pe structura votului din 1996, dar cu siguranţă monarhiştii s-au regăsit in corpore. Era pentru prima dată, de la primele alegeri libere de la 20 mai 1990, când un om politic creditat cu şanse reale la câştigarea celei mai înalte funcţii în stat, le promitea punerea în practică a unui raţionament care ar fi dus – finalmente – la reinstaurarea regatului. De asemenea, trebuie remarcat faptul că alegerile din 1996 aduceau în confruntarea electorală pentru întâia oară o coaliţie largă de partide şi formaţiuni civice care includea, aproape perfect, profilul votanţilor monarhişti.

Susţinătorii Coroanei au un profil autentic axat pe fenomenul anti-comunist şi de aceea respingerea partidelor de stânga a fost unul din pilonii pe care a apărut acest segment de votanţi

Monarhiştii s-au distins, în ultimii douăzeci de ani, ca un electorat educat, sensibil la problemele etice ale continuităţii constituţionale cu perioada 1866-1947, la tradiţiile istorice şi la discursul despre valorile statalităţii. Susţinătorii Coroanei au un profil autentic axat pe fenomenul anti-comunist şi de aceea respingerea partidelor de stânga a fost unul din pilonii pe care a apărut acest segment de votanţi. Aşa cum s-ar fi aşteptat unii adversari ai regalităţii, monarhiştii – în cea mai mare parte a lor – nu au făcut greşeala de a se opune a priori dreptului lor legitim de a-şi exercita atributul civic şi politic, acela de a investi cu putere politică reprezentanţii naţionali. De multe ori, au fost acuzaţi şi caracterizaţi ca fiind anarhişti, care propun o răsturnare violentă a întregului sistem, resping negocierea, compromisul politic şi avantajul de moment. Suporterii regalităţii, pe lângă faptul că au rămas fideli unui ideal încrustat în istoria şi statalitatea românească, au mers la vot, în cele mai multe scrutinuri. Această raţiune i-a ferit de izolare politică şi de pericolul de a nu contribui – uneori doar simbolic – la un parcurs democratic, care a oferit uneori speranţa unui orizont plin de aşteptări. Implicându-se activ, ei au ţinut mereu vie flacăra unui ideal încurajator. Ba mai mult, există numeroşi monarhişti care au simţit nevoia să-şi pună în aplicare acest interes, sub umbrela de interese a partidelor politice. Aşa se face că, de-a lungul timpului, grupuri mai mult sau puţin numeroase s-au regăsit în PNŢCD, PNL, iar preşedinţi ai acestor partide, lideri importanţi cu diferite funcţii, prim-miniştri, miniştri, preşedinţi sau prezidenţiabili au găsit de cuviinţă să-şi facă cunoscut acest profil monarhist. Indiferent dacă era un crez real sau o strategie politică, ambele variante indică raportarea la un subiect statal.

România este, astăzi, cea mai bine plasată ţară din regiune, ca pondere a procentului din populaţia cu drept de vot, favorabilă monarhiei constituţionale

România este, practic, astăzi, cea mai bine plasată ţară din regiune, ca pondere a procentului din populaţia cu drept de vot, favorabilă monarhiei constituţionale. După experienţa din Bulgaria şi după evoluţiile din Serbia, Albania sau – mai recent – Muntenegru, simpatia unei părţi a românilor pentru familia regală este astăzi mai mult decât încurajatoare. Ultimele cercetări indică – după momentul istoric al discursului Regelui Mihai în Parlament – un procent de 26% favorabil revenirii la regat a României, în condiţiile în care în statele vecine, această categorie nu primeşte nici jumătate. Remarcăm faptul că, la un număr de aproximativ 16 milioane de cetăţeni români, înscrişi pe listele de vot din circumscripţiile naţionale şi din diaspora, ponderea suporterilor monarhiei depăşeşte 2 milioane de electori.

Cifra este remarcabilă, dacă luăm în considerare faptul că – spre exemplu – cele două mandate ale actualului preşedinte au avut ca punct de plecare o pondere asemănătoare a voturilor (din postura de primar general al Capitalei) câştigată la nivelul unei comunităţi cu aproape două milioane de votanţi.

1990. Clivajul dintre monarhişti şi republicani nu a fost foarte evident. Voturile monarhiştilor s-au îndreptat spre Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu

Voturile monarhiştilor au avut o evoluţie uşor de intuit, până la alegerile din anul 2000. În primul scrutin democratic, voturile s-au împărţit între partidele istorice şi cele câteva formaţiuni care au încercat să penetreze embargoul mediatic şi instituţional al Frontului Salvării Naţionale. Expunerea clivajului între monarhişti şi republicani nu a fost, atunci, foarte evidentă, pentru că prima vocalizare a conflictului simbolic dintre rege şi noul „esablishment” politic de la Bucureşti s-a produs în aprilie 1990. Atunci, regele, după ce iniţial primise permisiunea autorităţilor de a veni în ţară, a fost anunţat că, datorită  unor „puternice reacţii de opoziţie din partea multor forţe politice din ţară” nu mai avea acces pentru a petrece sărbătorile pascale. Timpul scurt până la 20 mai, nu a mai conturat acest segment de alegători monarhişti, dar procentele pentru opoziţie şi cei doi candidaţi – Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu, adunate, dau rezultatul înaintat de Pavel Cîmpeanu...

1992. Tema restauraţiei a fost reiterată pe întreg parcursul anului electoral, dar stângăcia politicienilor, propaganda şi manipularea odioasă a puterii au transformat totul într-o „canibalizare” a opţiunilor

Scrutinul din 1992 a fost marcat de o serie de evenimente care au solidarizat voturile monarhiştilor, fără a găsi însă o punte de susţinere amplă dinspre clasa de mijloc, sau cei care nu fuseseră încă definitiv convinşi de falimentul regimului Iliescu. Succesiunea evenimentelor de atunci – vizita regelui din aprilie, propunerea şi polemica privind candidatura sa la Preşedinţie, controversele legate de o nouă vizită (de fapt, alte trei încercări blocate de autorităţi) – au marcat profund alegerile din luna septembrie. Reambalarea unui subiect care avea deja trei ani de dezbateri intense, în formule noi, nu a ajutat opoziţia să câştige alegerile. Tema restauraţiei fusese reiterată pe întreg parcursul anului electoral, dar stângăcia politicienilor, propaganda şi manipularea odioasă a puterii au transformat totul într-o „canibalizare” a opţiunilor. Clivajul din societate se vedea acum extrem de bine, iar opoziţia a fost, pentru prima dată, concentrată ideatic şi vizual pe tema restauraţiei.

Convingerile politice neasumate devin primejdioase, concluziona Regele la un an de la alegerile din 1992

Cu toate acestea, teama de a schimba paradigma economică cu una istoric-identitară şi tensiunile din interiorul CDR au acţionat ca o forţă centrifugă, care a temperat şi/sau blocat dezvoltarea rapidă a unui curent pro-monarhic ambalat politic. Însuşi regele se declara ulterior descumpănit de metamorfozele opoziţiei în privinţa regalităţii. Acestea au permis adversarilor politici „să-i constrângă în faţa naţiunii la declaraţia că nu sunt monarhişti, că ei sînt republicani”, spunea atunci Mihai. Dezamăgit, regele concluziona atunci, la un an de la alegerile din 1992, că astfel de convingeri politice neasumate, „devin primejdioase”.

Revendicată, apropiată şi frecventată în special de partidele de dreapta, liberale ori creştin-democrate, tema restauraţiei nu s-a apropiat deloc de partidele şi de votanţii care au îmbrăţişat (aş spune într-o bună măsură instinctual, fără o apropiere identitară sau politic raţionalizată) doctrine social-democrate sau socialiste. Nici măcar fostul partid al lui Sergiu Cunescu, Partidul Social Democrat Român, care fusese înfiinţat la începutul secolului, nu rezona cu profilul adepţilor regalităţii. De asemenea, partide politice care aveau drept ţel restauraţia, încrustat chiar în numele lor, ca de exemplu Partidul Liberal Monarhist, Partidul Naţional Regalist nu au primit încrederea adepţilor monarhiei constituţionale. În primul rând, forţa lor în raport cu alte formaţiuni era minusculă şi de multe ori ele păreau a întruni un consens infim al suporterilor şi al actorilor implicaţi;   însuşi regele Mihai se exprimase în câteva rânduri asupra faptului că revenirea regalităţii nu poate fi atributul unui partid politic. În al doilea rând, se cunoaşte că, în momente electorale, voturile au tendinţa să ia calea formaţiunilor cotate cu şanse reale. Şi alegătorii au învăţat rapid că irosirea voturilor, prin acordarea încrederii către partidele mici, duce – în cele din urmă – la fărâmiţarea şanselor opoziţiei; mai mult, voturile acordate „outsider-ilor” ajung, prin redistribuire, proporţional la partidele majoritare şi, deci, posibil exact în tabără opusă.

2000. Monarhiştii nu s-au prezentat la vot,  simţindu-se păcăliţi şi scârbiţi de cei pe care i-au crezut mereu capabili să pună România pe un drum adecvat. Cei puţini care au votat au ales PNL

Convenţia Democratică a fost cea mai longevivă şi largă coaliţie de partide întâlnită în România, în cele două decenii, iar unul dintre cele mai importante, dacă nu cel mai important imbold, ori rost, al înfiinţării, existenţei şi evoluţiei ei, a fost tocmai canalizarea energiilor monarhiste. CDR a funcţionat aproape jumătate din perioada post-revoluţionară şi tocmai de aceea pierderea identităţii doctrinare a partidelor a început nu după 2005-2006, ci la sfârşitul anilor `90. Pentru monarhişti – circumscrişi nucleului dur de alegători ai CDR (sub raport doctrinar-identitar şi nu cantitativ) – a fost clar că, în afara acestei structuri politice, voturile lor nu puteau ajunge spre alte formaţiuni. Tocmai de aceea, această mecanică a votului a suferit o adevărată implozie la alegerile din anul 2000.

Neglijenţa cu care guvernanţii au tratat statutul regelui Mihai, izolarea problemei monarhice (produsă în mod deliberat de preşedintele Constantinescu în ianuarie 1998), limitarea parteneriatului cu casa regală doar la acţiunile aferente eforturilor de aderare la NATO din primăvara şi vara lui 1997, detaşarea PNŢCD de chestiunea regalităţii, toate acestea au debusolat şi au îndepărtat votanţii monarhişti. Ei au devenit atunci mai curând o masă de alegători care au produs un non-combat, refuzând mai degrabă să se prezinte la vot, simţindu-se păcăliţi şi scârbiţi de cei pe care i-au crezut mereu capabili să pună România pe un drum adecvat. Cei puţini, care au preferat, în continuare, să-şi exercite dreptul de vot, au ales la alegerile parlamentare, PNL, văzut nu ca un partid monarhist, dar care conţinea în structurile sale figuri credibile în raport cu idealul regalităţii, figuri care probaseră loialitatea faţă de rege, în diverse ocazii. Tot în timpul alegerilor din anul 2000, isteria pericolului reprezentat de ascensiunea extremei naţional socialiste, a îndemnat numeroşi  monarhişti să facă un gest pe care nu-l credeau posibil vreodată: acela de a pune ştampila în dreptul numelui lui Ion Iliescu, simbolul antimonarhismului şi al urii faţă de regele Mihai.

(Va urma)

Alte articole de Alexandru Muraru:

---

Constitutia din 1923 vs Constitutia din 2003. Ce ar castiga si ce ar pierde politicienii

Românii, exclusii sărbătorii nationale. Pentru cine sărbătorim Ziua Natională? 

 Cum ar trebui să se desfăşoare dezbaterea cu privire la forma de guvernământ?

PNŢCD a murit nu pentru că a fost un partid „monarhist”, ci pentru că a abandonat în mod deliberat această temă, care l-a consacrat

România este singura ţară din Balcani care nu a organizat un referendum pentru forma de guvernământ nici la instalarea comunismului, nici la prăbuşirea sa

Regele Mihai a avut mereu acelaşi discurs, dedicat libertăţii si democraţiei. Mesajele Regelui către români din perioada 1948-1989 pun în evidenţă legitimitatea, în contrast cu impostura

Alexandru Muraru (n. 1982) este doctorand în Ştiinţe Politice şi profesor asociat în cadrul Departamentului de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Elaborează o teză de doctorat cu titlul Problema monarhică în România postcomunistă: evoluţii, actori, polemici.

 Este autorul cărţii Republica Monarhică: Aportul Familiei Regale la integrarea euro-atlantică a României (Junimea, 2009).

A fost decorat de Regele Mihai I al României.