După aproape nouă ani de zile, 4.500 de soldaţi americani morţi şi costuri care au depăşit 1.000 de miliarde de dolari, campania militară americană în Irak se apropie de sfârşit. Ce fel de ţară lasă în urmă soldaţii americani?

Oficialii au marcat acest moment printr-o ceremonie modestă la aeroportul din Baghdad. Peste câteva zile, ultimele trupe americane vor pleca înspre Kuwait, pe acelaşi drum pe care, la începutul lui 2003, au demarat operaţiunile militare care au dus la răsturnarea regimului lui Saddam Hussein. Astfel, cea mai ambiţioasă şi mai sângeroasă campanie militară americană de la războiul din Vietnam încoace, se va sfârşi.

O ţară relativ democratică, dar încă instabilă

Irakul pe care americanii îl lasă în urmă este o ţară care nu se mai află în război, dar nici nu se poate bucura de liniştea păcii. Situaţia pe teren s-a îmbunătăţit marcant, de la creşterea implicării militare americane în 2007, dar rămâne o ţară zdruncinată, marcată de violenţă şi disfuncţionalităţi sistemice, fracturată pe linii etnice şi religioase.

Alianţa dintre partidele şiite şi kurde este percepută, în continuare, prost de către cei aparţănând minoritatăţii sunite, care simt că sunt izolaţi de deciziile care privesc destinul ţării lor, ţară pe care au dominat-o de-a lungul istoriei sale. Baghdad a fost odinioară capitala Califatului Abbasid, sunit, iar acum este oraşul de reşedinţă al preşedintelui kurd, Jalal Talabani şi al guvernului dominat de şiiţi şi condus de Nuredin Al-Maliki.

Iranul

Pe lângă tensiunile interetnice, Irakul va trebui să îşi găsească şi locul pe scena regională, o zonă puternic afectată de revoluţii şi revolte populare şi în care va trebui să negocieze o nouă relaţie cu principalul său rival istoric, Iran, ţară care, mai mult ca sigur, va dori să-şi extindă influenţa culturală şi economică, în vidul lăsat de retragerea americană.

Deşi Iranul, la fel ca şi Irakul, este predominant şiit, iar promovarea acestei religii este centrală regimului teocratic de la Teheran, ar fi o greşeală să considerăm că şiiţii din Irak sunt, automat, aliaţi ai Iranului. Diferenţele etnice (arabi faţă de iranieni), culturale şi o secularizare relativ mai accentuată în Irak faţă de Iran, sunt diferenţe care ar putea preveni extinderea prea puternică a influenţei iraniene în Irak, prin intermediul populaţiei şiite.

Reconcilierea cu propriul trecut

Totodată, Irakul va trebui să înţeleagă şi să accepte moştenirea regimului lui Saddam Hussein, care a afectat în special minorităţile şiite şi kurde. În cuvintele Janei Hybaskova, ambasadorul Uniunii Europene în Iraq, „nivelul de distrugere socială a fost de un milion de ori mai adânc decât oricine s-ar fi aşteptat”.

Experţii estimează că rămăşiţele a între 250.000 şi 1.000.000 de irakieni, victime ale regimului Hussein, se află îngropate în gropi comune. Niciuna nu a fost identificată, din cauza neînţelegerilor guvernamentale, în special dintre kurzi şi şiiţi,  pe tema care dintre minorităţi a suferit mai mult. Lipsa unei reconcilieri cu istoria face mult mai dificilă crearea unei noi societăţi care să privească spre viitor.

Petrolul

Cea mai facilă explicaţie pentru război şi unul dintre motivele favorite ale promotorilor teoriilor conspiraţioniste, a fost că invazia Irakului, în 2003,  a fost motivată exclusiv de asigurarea controlului american asupra rezervelor de petrol irakiene. Deşi este adevărat că războiul a deschis accesul investiţiilor străine în enormele rezerve de ţiţei irakiene, pentru prima oară după 1974, companiile americane nu au câştigat multe contracte cu noul guvern irakian. În prezent, guvernul de la Baghdad a oferit 12 licenţe de exploatare a terenurilor petroliere din sudul ţării companiilor din Marea Britanie, China, Corea de Sud, Olanda şi Rusia. Doar compania americană Exxon Mobil  a primit un contract.

Deschiderea Irakului către lume

Probabil, principala consecinţă a războiului din 2003 a fost deschiderea ţării către lume. După decenii de izolare, irakienii au acces la televiziune prin satelit şi la internet. Nemaifiind o insulă stagnantă în mijlocul unei lumi în plină transformare, Irakul are şansa de a deveni o parte integrantă a societăţii globale, leagănul civilizaţiei umane fiind, astfel, redat omenirii. De astăzi înainte, depinde doar de irakieni să facă acest lucru posibil.