Este clar în acest moment că Traian Băsescu a murit ca politician. Dacă cele 10 procente de popularitate pe care, potrivit sondajelor, le avea îi ofereau o bază solidă pentru relansarea politică, „cazul Arafat” reprezintă piatra de mormânt pentru orice posibil viitor politic după încheierea mandatului prezidenţial.

Omul politic Traian Băsescu, şi-a riscat de multe ori cariera politică prin gesturi de forţă. El este politicianul care a anunţat în mai 2010 condamnarea României la sărăcie. A pierdut mult din popularitatea (enormă) pe care o avea, dar contestarea publică a lui Traian Băsescu a fost dezamăgitoare: mitinguri organizate prost şi fără nicio consecinţă directă. Aceasta pentru că organizatorii acestor proteste erau neconvingători.

Partidele din opoziţie nu sunt mai bine văzute pentru simplul motiv că eşecul lui Traian Băsescu reprezintă pentru majoritatea zdrobitoare a cetăţenilor, eşecul întregii clase politice. Dezinteresul faţă de fenomenul politic face ca cifrele reale de alegători pe care mizează politicienii să devină tot mai mici, chiar derizorii.

Liderii de sindicate nu era mai capabili să convingă oamenii că le reprezintă interesele. Anchetele DNA şi dezvăluirile de presă bine manipulate de Traian Băsescu au arătat adevărata faţă a unor lideri sindicali.

Cât despre Traian Băsescu, acesta nu doar că a supravieţuit acestei crize, ba chiar şi-a consolidat puterea  ca preşedinte, făcând tot mai dificilă posibilitatea înlăturării sale până la încheierea mandatului. Ba chiar, perspectiva unei relansări politice nu devenise imposibilă.

Moartea politică a lui Traian Băsescu a survenit neaşteptat, din pricina reformei în sănătate. Sau mai precis pe baza unor zvonuri cu privire la această lege a sănătăţii.

Punctul terminus a fost cel al conflictului dintre Traian Băsescu şi Raed Arafat, unul din foarte puţinii oameni de la putere (Arafat era subsecretar de stat in guvernul Boc) care se bucurau de o bună imagine.

Greu de înţeles de ce Traian Băsescu a iniţiat conflictul cu Raed Arafat aşa cum nu cred că un politolog sau economist (ci poate doar un psiholog sau psihiatru) poate să şi explice de ce Traian Băsescu a înţeles să escaladeze conflictul.

Cert este că această dezbatere în jurul reformei din sănătate a tensionat România mai mult decât scăderea salariilor şi creşterea TVA-ului. Românii au văzut agresată, în persoana lui Raed Arafat, speranţa lor, „salvarea” lor (şi la propriu şi la figurat).

Traian Băsescu atacând pe Arafat s-a atins de un simbol bine ascuns al românilor. Despre Arafat nu ştiam mare lucru decât că este un bun profesionist şi că e „părintele” SMURD.  Acum ştim că datorită acestor două calităţi, doctorul Arafat este idealul românilor: tot ceea ce românii aşteaptă de la liderii lor morali şi....tot ceea ce nu primesc din partea clasei politice.

Traian Băsescu, care a câştigat bătălii politice împotriva unui PSD transformat în partid-stat (2004), împotriva întregii clase politice coalizate împotriva lui (2009) şi împotriva unei întregi naţiuni sărăcită la ordin prezidenţial (2010), a fost făcut k.o. de Raed Arafat pentru că a atacat un mit al românilor.

Mitinguri spontane în toate colţurile României, o campanie a întregii prese (inclusiv a jurnaliştilor până de curând loiali lui Băsescu) şi foarte probabil scăderea popularităţii lui Băsescu în marja de eroare a sondajelor de opinie, au pus capăt oricărei posibilităţi de relansare a politicianului Băsescu în condiţiile date. Doar un miracol (pe care nu îl doresc României) îl mai poate salva.

Opoziţia a încercat (din fericire) timid să îl preia pe Raed Arafat ca simbol al său.. Deocamdată, pentru binele lui Raed Arafat, a eşuat. Să sperăm că va eşua şi pe mai departe.

Ea este, paradoxal, al doilea mare perdant al acestor zile. Niciuna din acţiunile opoziţiei împotriva regimului Băsescu nu s-a bucurat de susţinerea entuziastă a românilor ca demisia lui Arafat. Când s-au adunat 7000 de oameni spontan,  într-un oras cât Berceniul, să susţină un politician al opoziţiei?  Militanţii de partid ştiu cât de greu poţi să organizezi un eveniment public cât de cât consistent ca prezenţă. Şi de multe ori pentru un miting mai răsărit în Bucureşti se mobilizează „activele de partid” din.....Argeş sau Teleorman.

România, de dreapta sau de stânga, ortodoxă, catolică, protestantă, mozaică sau atee, a făcut un zid moral în faţa unui medic palestinian care probabil nici nu ştia că este ....un simbol naţional.

Niciun politician, absolut niciunul, nu s-a bucurat de atât de mare şi spontană încredere ca doctorul Arafat, adversarul său, Traian Băsescu, regăsindu-se singur în faţa unei întregi naţiuni din pricina propriei sale încrâncenări.  Fenomenul este unic pentru cei 22 de ani de democraţie românească.

Iar acest fenomen ne arată că poporul român nu gândeşte precum cred politicienii. Iar dacă partidele politice nu se vor trezi la realitate, nu se vor primeni, este posibil ca viitorul mit în faţa căruia vor reacţiona masele să nu fie la fel de benign ca doctorul Arafat.