MANIFEST JURNALISTIC

Noi jurnalistii, avem dreptul sa va inducem in eroare in mod voit, prezentand materialele de pe site ca surse de incredere, materiale de multe ori fabricate de colegul de birou care ajung la noi "PE SURSE", pentru ca noi, ziaristii facuti trebuie sa ne luam leafa de la dom' patron. Stim sa ne aplecam de cate ori ne cere, multi dintre noi fiind foarte buni executanti. De asemenea dorim sa transformam orice fapta buna intr-o fapta rea, pentru ca putem si in general populatia este spalata pe creier de noi jurnalistii asa ca putem lucra lejer cu materialul clientului. Avem foarte mare incredere in populatia indobitocita de televiziuni si ziarele aservite comunistilor din Romania adica USL-ului. Exista foarte multe vedere in Romania, incepand cu Oana Stancu - genul de jurnalista care se prostitueaza in fiecare seara pe sticla chiar sub ochii CNA-ului. Ursul chelios, colegul prostiuatei si in acelasi timp, pestele acesteia din urma, aserviti motanului Felix, turnatorul dovedit la securitate care isi bate joc de populatia cu un IQ redus in fiecare seara prin trompetele lui de vaza, gen Mircea Spagat Badea, Ursu, Gadea et CO. Daca ar avea constiinta, acesti jurnalisti ar fi doar cu ochii plecati in pamant, pentru ca libertatea lor a fost platita cu sangele celor care au murit la revolutie impuscati de Comunisti. La actualul post Romania TV intalnim numai laturi de jurnalisti incepand cu barbosul comunist Cătălin Striblea, colega lui vanduta Corina Javrotescu si alti jurnalisti peltici. Cel mai elocvent exemplu este ca fac o confuzie intre "sfetnic" si "sfesnic". La ei toate emisiunile incep si se termina cu "Jos Basescu". Noua adevaratilor ANONYMOUS ROMANIA ne este scarba de voi, si drept urmare, o sa prezentam in perioada urmatoare cateva materiale extrem de compromitatoare la adresa voastra, pe rand sa nu se plictiseasca populatia.

STAY TUNED.....

Traian Băsescu s-ar putea califica în  clubul euroscepticilor, prin afirmaţia de sâmbătă, că România plăteşte, prin dobânzi foarte ridicate, recapitalizarea băncilor din zona euro. În realitate,  preşedintele vizează doar efectele, nu cauzele crizei. Care sunt bazele structurii deficitare a UE din zilele noastre? De ce preşedintele român descoperă asta abia acum? De ce preşedintele s-a arătat dispus să cedeze o parte din suvernanitatea naţională pentru constituirea unui nou guvern economic pentru Europa,  Statele Unite ale Europei?

Radu Golban, economistul român stabilit în Elveţia care a descoperit datoria istorică a Germaniei faţă de România, susţine că proiectul privind Uniunea Statelor Europene se încadrează în politica europeană de totdeauna a Germaniei şi că, sub acoperirea idealurilor de unitate europeană, Germania  revine la vechea sa politică hegemonică, la ceea ce Dinu Patriciu numeşte “al patrulea Reich”. Radu Golban crede că România nu trebuie să se avânte în avansarea de proiecte ambiţioase de construcţie europeană, în continuarea ideii de Reich. De preferat ar fi ca România să-şi definească precis poziţia şi politicile în raport cu SUA, Rusia, China, Germania, Marea Britanie, Franţa, lumea arabă şi restul lumii. Datorită amplasării geografice şi culturale ale ţării, România ar putea dobândi greutate politică regională, înlocuind perspectiva uzuală de periferie a Europei cu cea de poartă între Orient şi Occident.  

 Preşedintele României a vorbit acum ceva timp despre Statele Unite ale Europei, ca viitor posibil proiect politic pentru continentul nostru. Pe de altă parte, la o întâlnire Sarkozy – Merkel din aceeaşi perioadă, preşedintele francez a vorbit despre necesitatea unui "nou guvern economic" pentru Europa, fără a da detalii despre constituirea şi funcţionarea acestuia. De unde vine, de fapt, ideea acestor State Unite ale Europei în epoca modernă?

Ideea Statelor Unite ale Europei, veche, este rezultatul eforturilor de a găsi o soluţie politică pentru ieşirea din criza economică. Statele periferice din Uniunea Europeană sunt, însă, reticente, căci ar pierde din suveranitate. Proiectul naţional-socialist privind Uniunea Statelor Europene se încadrează în politica europeană de totdeauna a Germaniei, apărută deja înaintea creării statului german unificat şi dezvoltată sub Bismarck, Republica de la Weimar, Al treilea Reich, Germania divizată, Germania reunificată. În primul rând, este discutabil în ce măsură un guvern economic al zonei euro, înfiinţat doar de Germania şi Franţa, ar putea fi cu adevărat european, deoarece există pericolul că vor ţine cont, mai degrabă, de interesele economice proprii. Atât istoriografia, cât şi vestitele instituţii de studii europene, au ignorat până în prezent, planurile Europei unite ale Germaniei naţional socialiste, stabilind, dogmatic, un moment fondator postbelic al uniunii în 1951.

Proiectul naţional-socialist privind Uniunea Statelor Europene se încadrează în politica europeană de totdeauna a Germaniei

Ideea unităţii europene a constituit un element central al  propagandei naţional socialiste: Werner Daitz, economistul partidului naţional socialist recomanda, în 1940, că Germania trebuie să fie precaută şi să nu spună lucrurilor pe nume: "trebuie să vorbim numai de Europa, deoarece conducerea Germaniei vine de la sine datorită greutăţii politice, economice, culturale, tehnice şi amplasării geografice a acesteia." Această recomandare generală, din cele mai întunecate timpuri ale Germaniei, exemplifică, în ciuda unei poziţii dominante în război a ţării, necesitatea discreţiei în formularea ambiţiilor hegemoniale. Concretizarea planurilor şi a diferitelor tehnici de integrare au urmat la nivel ministerial, în diverse grupuri de lucru. Printre cele mai complexe este formularea actului constitutiv al "Confederaţiei Europene" din 1943, elaborat de Joachim von Ribbentrop, ultimul ministru de externe al Reichului. Iar Werner Daitz tratează, într-un memorandum din 31 mai 1940, aspectele "privind instituirea unui comisariat economic pentru marele spaţiu european", explicând că pentru acest spaţiu "este esenţială" o conducere germană. Printre publicaţiile acestui expert se numără şi "Carta Europei" din 1943, dar şi planul de "Colaborare germano-franceză şi colaborare europeană" din acelaşi an. Deoarece aspectele tehnice şi expertizele unificării Europei au primat asupra simplei propagande duşmănoase naţional socialiste, nu cred că putem înţelege astăzi Europa fără a cunoaşte şi mecanismul integrării, dincolo de aspiraţiile primare de unificare.

Rugămintea de a promova Europa unită nu poate veni decât de la periferie

 Preşedintele Băsescu a invocat "cedarea unei anumite părţi a suveranităţii naţionale" în contextul formării  Statelor Unite ale Europei. Planul lui Ribbentrop menţionează existenţa, păstrarea acelei suveranităţi, dar, la o analiza mai amănunţită, se poate observa că multe dintre ideile planului induc tot o renunţare a anumitor state, cu excepţia Germaniei, fireşte, la suveranitatea de facto. De fapt, într-unul dintre puncte se spune că motivaţia unei astfel de construcţii megastatale ar fi şi înlăturarea temerii aliaţilor Germaniei că la sfârşitul războiului vor fi sub conducere militară germană.

Nu este necesar, în mod special, să accentuăm în mod propagandistic concluziile care se pot trage din criza de moment pentru formarea Europei viitoare. Cu cât mai mult se poate influenţa opinia publică, în diversele ţări, pentru a trage concluziile ei proprii, cu atât mai bine.

Astfel, concluziona Ribbentrop, interacţiunea propagandistă la nivel european, favoriza evident un model sugestiv, conform căruia ţările din Europa vin cu propuneri unificatoare la adresa Germaniei, care nu poate să-i refuze.

În timp ce Germania a împins Bruxelles-ul de pe piedestalul Europei, formând centrul de forţă al continentului la Berlin, rugămintea de a promova Europa unită nu poate veni decât de la periferie.

Chiar în perioada de ocupaţie germană a continentului, Germania caută un model prin care statele să dea dovadă de credibilitate în restul lumii, atunci când renunţă la suveranitate. O simplă victorie militară temporară nu ar fi fost suficientă, pentru a uni Europa. În timp de criză, era nevoie de un set întreg de strategii unificatoare, precum utilizarea elementelor de sugerare a unităţii virtuale, care să asigure un grad ridicat de acceptare, atât în SUA şi Marea Britanie, cât şi la populaţia ţărilor ocupate.

După Ribbentrop, arta politică consta în proiectarea unei suveranităţi pe moment la care, prin semnarea actului constitutiv al Europei în mod festiv, să se şi renunţe. O astfel de strategie ar înlătura dubiile că după război statele ar fi conduse de o administraţie militară germană. Un alt avantaj ar fi obstrucţionarea, pe plan intern, a politicii din SUA şi Marea Britanie, instruind grupurile de opoziţie cu slogane precum "Ceea ce în America de Nord se poate, anume întemeierea SUA, nu s-ar putea refuza Europei".

Întrebarea este de ce asemenea ţeluri nobile trebuie să devină obiect propagandistic în timp de criză şi de ce nu pot constitui un obiectiv politic real, fără a servi instaurării unei hegemonii nefaste

 Cum a fost continuat planul lui Ribbentrop? A avut el vreo continuitate în gândirea şi strategia politico-economică germană, după încheierea războiului? Sunteţi de părere că există vreo legătură între planurile, mai mult sau mai puţin publice, ale Germaniei de azi şi ceea ce preconiza Ribbentrop în 1943? Ce rol credeţi că ar fi avut România, în construcţia politică imaginată de Ribbentrop şi ce rol credeţi că i s-ar atribui ei, într-un viitor stat european unificat?

Nu putem specula dacă există vreo continuitate specifică a acestui plan, dar putem analiza lista avantajelor unei asemenea uniuni, înfiinţate în timp de criză, prin instrumente propagandiste, comparând argumentele de atunci cu cele din zilele noastre. Rămâne, aşadar, la aprecierea oricui să judece în ce măsură strategia UE  se compară cu planul  elaborat de biroul de propaganda al lui Ribbentrop, condus de Karl Megerle.

În ceea ce priveşte crearea imaginii Germaniei, ca o ţară ce promovează solidaritatea socială într-o Europă tolerantă şi unită, pentru a depăşi particularismul naţional, dispusă să asigure fiecărui popor un loc cuvenit în familia europeană, chiar se pierde noţiunea timpului.

Întrebarea este de ce asemenea ţeluri nobile trebuie să devină obiect propagandistic în timp de criză şi de ce nu pot constitui un obiectiv politic real, fără a servi instaurării unei hegemonii nefaste. Ribbentrop menţiona, în mod special, că un asemenea plan unificator nu are voie să furnizeze detalii concrete despre funcţionarea politică şi administrativă, iar cadrele avizate pentru negocierile Germaniei să se limiteze doar la formulări generale, deoarece prelucrarea propagandistă a Europei asigură o cedare a suveranităţii fără garanţii politice. Ribbentrop era convins de afirmarea credibilă a suveranităţii României pe plan extern, considerând-o indispensabilă pentru o aderare la Uniunea Statelor Europene.

Martin Bormann, şeful cancelariei partidului naţional socialist, a declarat, într-un material de lucru intitulat "Fixarea obiectivelor naţionaliste în Europa de Est", din 16 iulie 1941, că politica Germaniei faţă de România trebuie, pe primul plan, să evite orice fel de duşmănii, sugerând ţărilor din estul Europei că Germania ar avea doar de îndeplinit un mandat. Totodată, avertiza că politica germană nu trebuie să fie dependentă de bunul plac al României. În principiu, explică Bormann, "trebuie să se procedeze astfel pentru a se împărţi prăjitura uriaşă uşor, în aşa fel încât mai întâi să stăpânim, apoi să administrăm, şi în al treilea rând să putem exploata. Şi chiar dacă este nevoie să se amputeze nişte teritorii, Germania, sugera Bormann, trebuie să apară "în ochii populaţiei ca cea care apără legalitatea şi populaţia."

România de azi, în Uniunea Europeană, este autistă şi ineficientă, mereu lipsită de idei şi proiecte specifice

 Cum ar trebui să se comporte România astăzi în Europa?

Am putea fi tentaţi să credem că rolul României în Europa a fost rezervat de-a lungul timpului mereu de către marile puteri europene (Anglia, Franţa, Germania, Austro-Ungaria, Turcia), fără a avea, însă, un aport propriu. România de azi, în Uniunea Europeană, este autistă şi ineficientă, mereu lipsită de idei şi proiecte specifice. În mod special, România ar trebui să promoveze interesul naţional, să elaboreze planuri specifice Europei Centrale, de sud-est, zonei Dunării, zonei Mării Negre, Republicii Moldova şi Ucrainei.

Oare cât de inutile au fost milioanele de victime în lupta pentru idependenţă şi libertate, din moment ce preşedinţia se arată atât de darnică cu cel mai preţios bun politic – suveranitatea?

România nu trebuie să se avânte în avansarea de proiecte ambiţioase de construcţie europeană, în continuarea unei idei de Reich, precum a prezentat-o Dinu Patriciu. De preferat ar fi ca România să-şi definească precis poziţia şi politicile în raport cu SUA, Rusia, China, Germania, Marea Britanie, Franţa, lumea arabă şi restul lumii.

Datorită amplasării geografice şi culturale ale ţării, România ar putea dobândi greutate politică regională, înlocuind perspectiva uzuală de periferie a Europei cu cea de poartă între Orient şi Occident.

Promovarea unei integrări regionale după model elveţian, care are la bază tocmai păstrarea suveranităţii cantoanelor în cadrul confederaţiei şi înţelegerea popoarelor, bazată pe principiul democraţiei directe, ar fi un garant de stabilitate, dar şi de menţinere a statalităţii româneşti. După 134 de ani de la proclamarea independenţei României, doctrina de politică externă a rămas, încă, tributară concepţiilor arhaice, bine ancorată în modelul suzeranităţii, favorizând mereu o conducere străină în locul unei suveranităţi veritabile. Oare cât de inutile au fost milioanele de victime în lupta pentru idependenţă şi libertate, din moment ce preşedinţia se arată atât de darnică cu cel mai preţios bun politic – suveranitatea?

 Mai nou, preşedintele Băsescu s-ar putea califica în  clubul euroscepticilor, prin afirmaţia sa de zilele trecute, că România plăteşte, prin dobânzi foarte ridicate, recapitalizarea bancilor din zona euro. Totodată,  însă,  preşedintele vizează, prin declaraţia sa, mai mult efectele decât cauzele crizei. Care ar putea fi însă bazele acestei structuri deficitare a UE din zilele noastre, la care, într-un final, se referă şi seful statului român?

Herbert Martini, din ministerul de economie al Reichului, a concretizat planurile monetare ale celui de al Treilea Reich: ţările trebuiau să-şi păstreze structurile monetare naţionale, care să permită şi în continuare, dobânzi diferite, însă controlul aspura politicii de credit şi emisiune monetară sa parvină Germaniei.

Doparea României cu credite, odată cu aderarea la UE, pare că s-a făcut după un plan bine elaborat

O analiză a experţilor germani din 1940, considera necesar, în prima fază,  ca în ţările ocupate, Germania să ducă o politică de creştere a creditelor şi a masei monetare, pentru a spori consumul şi a-şi  asigura popularitatea. Doparea României cu credite, odată cu aderarea la UE, pare că s-a făcut după un plan bine elaborat. 

Un nivel ridicat al preţurilor ar fi favorabil pentru exportul de produse germane şi ar fi un instrument considerabil pentru dezindustrializarea ţărilor ocupate. Cum a procedat Germania în trecut şi ce a învăţat din război? După introducerea Reichsmakrului în Polonia ocupată, Reichsbankul a constatat, pe urma acestiei politici monetare, un reflux inflaţionist în Germania şi a decis să retragă Reichsmarkul din Polonia, urmând să-l înlocuiască cu un Zloti nou, administrat de Germania. În acest mod, creşterea creditelor şi a masei monetare în Polonia afecta doar economia poloneză,  însă nu şi cea germană. Compartimentarea unei zone monetare şi înfiinţarea unui model economic care să separe elegant libera circulaţie a mărfurilor de circulaţia capitalurilor, a însemnat un pas central în colaborarea monetară europeană. 

Păstrarea unei bănci naţionale ar demonstra, conform recomandării expertului, o oarecare independenţă în politica externă a ţărilor, chiar dacă, în realitate, acestea ar fi aşa de tare legate de Germania, încât nu ar mai putea părăsi sistemul de cliring. Originalitatea consta în fixarea unui curs de schimb între Reichsmark şi moneda ţărilor asociate în cliring, care să asigure o creştere a exporturilor germane şi totodată o reducere a competitivităţii economiilor din ţările respective.

Nimic nu ne împiedică să analizăm mai sceptici strucutra eurosistemului

Din moment ce leul pare bătut în cuie faţă de euro şi rezervele valutare ale BNR sunt sacrificate pentru păstrarea unui curs supraapreciat faţă de euro, iar pragul dobânzii a atins un nivel inacceptabil, nimic nu ne împiedică să analizăm mai sceptici strucutra eurosistemului.

Un comerţ european care să asigure materie primă pentru industria germană şi o largă piaţă de desfacere, însă fără a avea tangenţe cu rezervele valutare germane, au pus baza noului model comercial şi valutar din cadrul uniunii de cliring de la Belrin. Şi actuala arhitectură a eurosistemului este bazată tot pe un sistem de bănci centrale naţionale, care funcţionează pe principiul decentralizării operaţiunilor, numite politic corect „sucursale ale BCE” şi pe faptul că nu se practică rate unitare ale dobânzilor.

 Cum a reacţionat Germania, încă din timpul războiului, la criza datoriilor din comerţul bazat pe cliring?

La 23. iulie 1944, guvernatorul Reichsbankului, Walther Funk, propune emisiunea unui bond pentru datoriile din cliring ale Germaniei,  care să fie plasate tot ţărilor faţă de care Germania avea datorii. Acest fond de salvare a datoriilor trebuia finanţat tot de ţările păgubite, precum şi în zilele noastre beneficiile Germaniei şi ale băncilor germane din fondul de salvarea a zonei euro al UE sunt mai mari decât cotizaţiile la acest fond. Probabil discuţiile politice pe tema monarhiei din ultimele săptămâni au stârnit curiozitatea preşedintelui pentru istorie şi probleme europene.

Sursa foto: www.napocanews.ro