De ani buni se acuză lipsa unui proiect, a unei viziuni coerente despre viitorul României, dar diriguitorii rămân impasibili, iar elitele reacţionează haotic, umoral, încercând că creeze un parti-pris politic ori personalizat. De aceea, orice discuţie despre mâine cade mereu în derizoriu. E clar: politicul se fereşte de astfel de dezbateri. Ca orice ţine de ideologie, proiectele nu aduc mare spor la urne. Dar fără o minimă speranţă nu se poate construi nimic. Tocmai asta încearcă să facă actualul proiect. Deşi la o analiză atentă termenii „proiect”, „proiecţie” sună cam mecanicist.

Azi se vede mai clar ca oricând că ţara ni s-a împotmolit în propriile neputinţe. Ceea ce doare e faptul că nu poate ori nu ştie să iasă din starea actuală. La 5 ani de la admiterea în UE şi la 8 ani de membru NATO, ne afundăm într-o recesiune greu de manageriat, cu o populaţie descurajată şi debusolată, cu tineri băjeniţi în masă spre un Occident lovit şi el de criză.

Dl prof. Emil Constantinescu, singurul preşedinte-intelectual, recunoscut mai ales în afara graniţelor, e pe cale să adune în jurul ideilor sale o bună parte a elitelor ştiinţifice şi culturale capabile să ne influenţeze destinul. Doamne ajută!

E adevărat, „destinul istoric al naţiunilor depinde de capacitatea lor de a imagina un mare proiect politic”, numai că reuşita a depins întotdeauna de o forţă politică în stare să coaguleze o masă critică şi apoi o majoritate să-l pună în operă.

Pentru că o majoritate care să ia în consideraţie doleanţele şi speranţele populare nu se întrevede în timp rezonabil, elitele şi-ar putea da măcar mâna să ducă „sentimentul românesc al fiinţei” dincolo de „sentimentul românesc al urii de sine”, sau măcar la un „sentiment românesc al respectului de sine”.

Aceste profunzimi conceptuale însă mă sperie: cu un sistem de educaţie subfinanţat şi cu politruci pe post de decidenţi, ele vor rămâne doar pe hârtie. Să nu-şi închipuie cineva că mai avem azi sămănătorişti şi poporanişti care să ia ţara la picior pentru a-i învăţa pe poporeni. Abia că mai apar la TV pe post de floricele pe câmpii, altele fiindu-ne acum modelele şi priorităţile.

Deoarece e nevoie de un vehicul puternic, nu există altă cale decât a implicării politice. Aşa au procedat înaintaşii, dar azi iniţiativele intelectualilor, amestecul lor în politică nu dau rezultate, iar cei ce au făcut-o fie au eşuat, fie au renunţat la carieră şi operă, pierzându-se în trena unui politruc sau a altuia. Vremea romanticilor Bălcescu, Russo, Alecsandri, I.C. Brătianu… nu se mai întoarce.

A se mai observa că nici paşoptiştii nu au avut un proiect ca atare, dar lupta s-a dat pe câteva principii general acceptate: independenţă, unitate, inclusiv cultural-teritorială, suveranitate, libertate, egalitate, dreptate şi frăţie, care animau Europa acelor ani.

D. Constantinescu crede că noi „am schimbat un sistem dictatorial cu un sistem care a mers pe calea democraţiei şi economiei de piaţă, fără să avem o analiză serioasă a perioadei depăşite şi am pierdut douăzeci de ani încercând să-i înţelegem pe alţii, fără capacitatea de a ne înţelege pe noi”.

Parţial de acord, dar premisa e falsă: sistemul s-a schimbat doar formal, cu excepţia Domniei Sale, ceilalţi nefăcând altceva decât să-l imite pe Ceauşescu, iar judeţele şi comunele au înlocuit pumnul primului secretar PCR cu palma preşedintelui de Consiliu Judeţean, de pixul căruia atârnă vieţile supuşilor.

Fireşte, ne lipseşte o evaluare ştiinţifică a resurselor umane de care dispune România, depopulată, împuţinată din cauza migraţiilor fără precedent. Apropo, ultima găselniţă, nu numai teoretică, legată de dirijarea migraţiei spre zonele mondiale preferate de capital înspăimântă. Ele coincid aproximativ cu marile puteri. Priviţi-o în toată câinoşenia ei.

Că nu dispunem de o evaluare a resurselor subsolice însă nu e deloc rău. Oricum poporul nu va beneficia de nicio para chioară. Decât să ajungă sub guvernări ca actuala în conturi offsore, mai bine să aibă şi nepoţii ceva.
Poate că în Europa criza să fi fost provocată de un anume mod de gândire, deşi determinismul demersului analitic relevă cauze profunde, sistemice şi social-culturale. Nici vorbă de „moduri de gândire” generatoare de criză în România, ci de furt şi a abuz pe faţă, de atac direct la democraţie şi statul de drept.

Iată de ce orice strategie pentru 2-3 decenii trebuie să înceapă cu fundamentarea ireversibilă a statului de drept, cu instituţionalizarea relaţiilor între stat şi cetăţean, cu recunoaşterea şi respectarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti, aflate acum în suferinţă.

Despre ce autodepăşire poate fi vorba într-o ţară în care Parlamentul şi Justiţia cad mereu la mâna Executivului, în care presa abia mai suflă, iar instituţiile democraţiei, omnipotentele şi numeroasele servicii secrete nu se află în slujba poporului? Aştept să mă contraziceţi.

Petru Tomegea