Despre autobuzele turistice marca Elena Udrea s-au spus multe. De cele mai multe ori, că sunt goale şi că introducerea lor pe străzile capitalei nu a fost decât un bun pretext pentru a cheltui (subtil) 60.000 de euro. Cum, însă, niciodată nu e bine să îi crezi pe alţii pe cuvânt, am vrut să ne convingem singuri cât de cool este să te plimbi cu atobuzul turistic prin Bucureşti.

Marţi, orele 17.00. Coborâm din autobuzul 131, la Piaţa Presei Libere. Auzisem că acolo ar fi capătul de linie al celebrelor autobuze turistice, marca Elena Udrea. Ne uităm în dreapta, ne uităm în stânga, dar nimic. La orizont nu se întrezărea niciun panou, niciun semnal luminos. Ne gândim, aşadar, că ar putea fi de folos să ne lăsăm îndrumaţi, spre exemplu, de o doamnă care serveşte bilete, la un chioşc RATB. Ideea a fost bună. Am primit două pliante, plus informaţia indispensabilă că, pentru a lua autobuzul turistic, trebuie să ne întoarcem pe bulevardul Kiseleff şi să traversăm, la prima trecere de pietoni. Zis şi făcut. Găsim, aşa, în cele din urmă, un soi de panou indicator, de înălţimea unui copil de doisprezece ani, amplasat pe iarbă, în umbra discretă a unui copac. Curând, apare şi autobuzul. Gol. De înţeles, ne gândim, căci este la capăt. Dar, de fapt, noţiunea de capăt, aveam să înţelegem mai apoi, nu există. Căci autobuzul are mai degrabă un traseu circular, turistul putând să hop on / hop off  la oricare dintre staţii.

Idilă de autobuz

Auzisem că autobuzele turistice circulă mai mult goale, însă nu ne-am putut imagina că sunt chiar atât de goale. După zece minunte de zăbovit în staţie, abia dacă s-au strâns cinci persoane. Dintre care, doar unul era turist, în adevăratul sens al cuvântului. Japonez, desigur, înarmat cu un iPhone 4. În timp ce autobuzul se odihnea, aşteptând amatori de senzaţii turistice bucureştene, ne-am amintit că, în astfel de situaţii, turiştii apelează, în genere, la un audio guide. Cobor, aşadar, treptele autobuzului, în dorinţa de a cere un astfel de gadget. Mă îndrept către doamna care îmi vânduse, ceva mai devreme, biletele şi zic: „Fiţi amabilă, m-aţi putea ajuta cu un audio guide?” „Eu nu, aşteptaţi să vină colega.” Îmi răspunde uşor incomodată, probabil din cauză că o surprinsesem într-o ipostază de sărut adolescentin cu colegul şofer.

În cautarea unui audio guide inexistent

După zece minute de aşteptat să vină colega, îndrăznesc să cobor, din nou, în căutarea unui audio guide. Exact în acel moment, însă, autobuzul a fost pus în mişcare, aşa că gestul a fost ceva cam riscant. Tot din mişcare, însă, a fost preluată şi „colega”, care se pare că de ceva vreme vorbea la telefon, nestingherită, pe trotuar. După ce sare voiniceşte, din mers, în autobuz, continuând conversaţia telefonică, întreb: „Fiţi amabilă, un audio guide... ?” Pauză. „Un audio guide...”. „Un ce?”. „Un audio guide... adică un ghid audio.” „N-avem.” „Cum n-aveţi? Colega mi-a zis adineauri să vă aştept pe dumneavoastră.” „Ah, da? Staţi să mă uit, atunci. Dar să ştiţi că nu merg oricum!” „Cum nu merg?” „Nu merg, că sunt proaste. Dar vă dau, totuşi, unul.” „Păi, şi ce să fac cu el, dacă nu merge?” „Să îl ţineţi în mână.”

„Fă, băi, cu mâna că uite, îţi face doamna poză. Sărut mânuşiţele!”

În cele din urmă, pornim. Pe Kiseleff, tot înainte. Muzeul Satului pe stânga, trecem pe lângă Arcul de Triumf şi ne oprim la semafor, în dreptul Şcolii No. 11, Ion Heliade Rădulescu. Clădirea, o valoare istorică, în sine, a fost construită în anul 1896, de către arhitectul Giulio Magni, lângă Biserica Mavrogheni, zidită de către domnitorul fanariot Nicolae Petre Mavrogheni, la finele secolului XVIII. Acelaşi arhitect Giulio Magni a mai realizat, în cei zece ani în care a deţinut funcţia de arhitect-şef al capitalei, Hala Traian, vechiul Palat al Parlamentului, Arhivele statului şi Gara de Nord. Desigur, domnul japonez, din spatele meu, nu avea cum să afle toate aceste detalii, din simplu motiv că nu avea audio guide.

În acelaşi loc, ne întâlnim cu primul element 100% românesc, tipologie ce va abunda de-a lungul excursiei. Doi domni, în pauză de masă, pe bancă, la umbră. „Fă, băi, cu mâna că uite, îţi face doamna poză. Sărut mânuşiţele! Sărut mânuşiţele!” Uneori ajungi să te întrebi dacă nu cumva acest timp de atitudine nevinovată nu este cumva singurul lucru cu adevărat autentic din tot ceea ce înseamnă românism.

Calea Victoriei vs Casa Poporului

Tăiem, apoi, Piaţa Victoriei şi urcăm pe bulevard. Din autobuz, Calea Victoriei chiar se vede diferit faţa de atunci când eşti pieton. I se simte mai bine bătrâneţea, faţadele decojite sunt mai dureroase, stâlpii par şi mai cocoşaţi de cablurile de internet. Dar, în aceşi timp, balcoanele se văd mai bine, cuiburile păsărilor se simt mai aproape, iar tu parcă nu te poţi opri din gândul unei serenade. Oprim în faţa Bisercii Kretzulescu. Japonezul coboară, iar locul lui este luat de un cuplu de americani, curioşi în faţa grabei şoferului, „Let’s go, he’s in a hurry”, şi de o bunicuţă alături de nepoţica de vreo şase ani.

Trecem, în noua formaţie, de eterna Dâmboviţă, la fel de murdară şi fără rost, ce de obicei, cotim la dreapta şi dintr-odată se înalţă ea, eterna şi nemuritoarea Casă a Poporului, râzând în soare, argintie. Splendid. Despre măreţul monument, pliantul primit de la chioşcul RATB povesteşte doar atât: „Palatul Parlamentului se întinde în interior pe 265,000 mp, ocupând locul 2 în lume ca suprafaţă, după Pentagon (staţia 7, obiectiv L).” Mă gândesc că ar fi fost, poate, mai interesant ca turistul să afle câte cartiere au fost puse la pământ pentru înălţarea magnificului monument, cu care noi, astăzi, ne lăudăm, câţi oameni au murit în timpul lucrărilor, câţi bani s-au cheltuit, cât din ea este dată în folosinţă ş.a.m.d. Insistăm să ne învârtim în jurul aceloraşi clişee, ignorând adevărul dureros care ne spune că anumite lucruri chiar nu interesează pe nimeni. Dar, cine ştie, poate că audio guide-ul inexistent ar fi vorbit şi despre aceste detalii, ascunse de ochiul turistului.

Un amestec bizar de cosmopolitism new yorkez, cu elemente libaneze şi turceşti

Purcedem pe Bulevardul Unirii, către piaţa cu acelaşi nume. Ei bine, dacă de la înălţimea autobuzului Calea Victoriei se vede mai bătrână şi mai tristă, Piaţa Unirii se vede şi mai kitschoasă şi mai ilogică decât de obicei. E un amestec bizar de cosmopolitism new yorkez, cu elemente libaneze şi turceşti. Un peisaj care nu este nici centru comerical, nici bazar, nici zonă de promenadă, ci doar multe clădiri şi buticuri, decorate după cum l-a tăiat pe fiecare capul. Iar retorica de fundal a nepoatei de şase ani, care îşi punea la punct bunica, pe un ton răstit şi lipsit de bun simţ, completa perfect ceea ce ochiul descoperea.

Restul drumului, Bd. I. C. Brătianu – Piaţa Romană – Piaţa Victoriei – Bd. Aviatorilor – Piaţa Charles de Gaulle, a păstrat acelaşi ritm. N-am înţeles nici atunci, cocoţată pe autobuz, şi nu înţeleg nici acum, ce ar fi putut atrage atenţia. Exceptând, desigur Palatul domnului Gigi Becali, de pe Bulevardul Aviatorilor. Ce ar fi spus, oare, vocea din audio guide – în cazul în care acesta ar fi existat – despre imensul crucifix aurit care salută semeţ din curte?

De ce?

Concluziile de final sunt destul de sumare şi se rezumă la o singură şi simplă întrebare: de ce? De ce a ţinut Elena Udrea să instituie acest traseu? E drept, doar atât avem. Şi dacă doar atât avem, asta arătăm. Dar de ce să te ambiţionezi să faci ce face Londra, dacă tu nu eşti Londra? Pe scurt, „Bucharest City Tour” este un gest total inutil, la fel ca multe altele, extrem de à la mode în România.

Foto © Floarea Codrea