Laura Ganea

Alex Ionescu

Piaţa Universităţii în 1990 şi Piaţa Universităţii în 2012. La douăzeci şi doi de ani distanţă, suprapunerea celor două imagini vorbeşte despre aceeaşi exasperare şi deznădejde, dar şi despre drumul parcurs de societatea civilă de la inocenţă la violenţă. Cine sunt cei care se manifestă violent , aruncă cu petarde, atacă jandarmii, lovesc cu pietre şi vandalizează?   Elementul de noutate este prezenţa printre manifestanţi a unor membri ai galeriilor de fotbal Steaua şi Dinamo. Ce caută membri ai galeriilor de fotbal în Piaţa Universităţii?  Sunt doar nişte cetăţeni care exprimă aceleaşi nemulţumiri ca noi toţi, dar care nu ştiu să o facă altfel decât prin violenţă? Sau sunt o diversiune organizată de serviciile secrete,  iar scopul pentru care au fost împinşi într-o asemenea schemă operativă este discreditarea protestelor împotriva regimului Băsescu?

1990 şi 2012, asemănări şi deosebiri. Piaţa Universităţii 1990, Piaţa Universităţii 2012: acelaşi spaţiu, alt timp

O paralelă între protestele societăţii civile din iarna şi primăvara lui 1990, care au precedat fenomenul Piaţa Universităţii, şi cele la care am asistat sâmbătă 14  ianuarie şi duminică 15 ianuarie 2012, este inevitabilă pentru cei care au trăit toate aceste evenimente.

În acelaşi spaţiu, la douăzeci şi doi de ani distanţă, repetarea unor confruntări dintre forţele de ordine şi manifestanţi părea de neconceput, dar Traian Băsescu a reuşit performanţa ruşinoasă de a întoarce România în timp. Imaginile de-atunci şi cele de acum nu se suprapun întocmai, însă unele asemănări sunt de netăgăduit, iar diferenţele nasc multe întrebări.

Exasperarea a scos oamenii în stradă şi atunci, ca şi acum. Atunci existau scutieri, acum există jandarmi, dar echipamentul de luptă rămâne acelaşi. Şi atunci, ca şi acum, au apărut manifestanţi cu un ţel precis, ocuparea părţii carosabile, pe care jandarmii o cedează, pentru a ataca mai târziu în forţă şi a împărţi bastoane cu nemiluita.

Cine sunt cei care se manifestă violent? Ce scop au aceste provocări?

În 1990, scutierii loveau fără discernământ, femei şi bărbaţi deopotrivă, care îi aşteptau cu flori în mână – pare neverosimil, dar chiar aşa s-a întâmplat -, iar primele lor victime erau ziariştii. O fotografie a fotoreporterului Andrei Iliescu, publicată de revista „Tinerama” în februarie 1990, bătut sălbatic de scutieri în timp ce încerca să-şi facă meseria la o manifestaţie spontană în Piaţa Universităţii, constituie o dovadă foarte puternică.

Astăzi, aflăm că jurnaliştii sunt agresaţi de manifestanţi. Jandarmii împart bastoane cu aceeaşi dărnicie şi nu sunt zgârciţi cu gazele lacrimogene. Dar numai dacă sunt atacaţi. Iar provocarea apare neîntârziat la lăsarea întunericului. În fiecare seară, semnalul de începere a ostilităţilor este dat de petarde şi nu există dubii în privinţa celor care declanşează violenţele.

Ce caută galeriile echipelor de fotbal în Piaţa Universităţii? Sunt cetăţeni care exprimă aceleaşi nemulţumiri ca noi toţi, dar care nu ştiu să o facă altfel decât prin violenţă? Sunt doar nişte indivizi pe care nu-i mai interesează nimic altceva decât să se bată, aşa, ca distracţie, iar protestul din Piaţa Universităţii pare o bună ocazie? Sunt o diversiune?

Piaţa Universităţii rămâne un loc al protestului paşnic. Violenţa se mută în Piaţa Unirii

La douăzeci şi doi de ani distanţă, suprapunerea celor două imagini, protestele de stradă din 1990 şi cele din ultimele zile, vorbeşte despre aceeaşi exasperare şi deznădejde, dar şi despre drumul parcurs de societatea civilă de la inocenţă la violenţă.

Frapantă este tinereţea celor care au atacat jandarmii cu sticle incendiare şi pietre şi au comis toate acele vandalizări stupide. Nu păreau să aibă mai mult de 18 ani şi nu poţi să nu întrebi ce fel de adulţi vor deveni.

Am asistat la situaţia kafkiană în care, atunci când au început să se îndrepte spre Piaţa Unirii, aruncând cu pietre, o parte a jandarmilor se grupa pentru intervenţie, iar o altă parte încerca sa protejeze grupul de protestatari non-violenţi care se apropia prea mult de zona de conflict, încercând să înţeleagă ce se întâmplă.

Violenţele de stradă sunt rezultat al penetrării manifestaţiilor de către serviciile secrete: UM 0962 şi SRI. Scopul: discreditarea protestelor împotriva regimului Băsescu

Duminică 15 ianuarie 2012, violenţa s-a mutat în Piaţa Unirii, iar Piaţa Universităţii s-a întors la spiritul anului 1990, la modelul pe care protestatarii de astăzi şi-l revendică, prin atitudine şi adaptarea vechilor slogane. „Fără violenţă”, este sloganul care nu a avut nevoie de nicio actualizare. L-am auzit în 1990, l-am auzit şi ieri, strigat în noapte.

O explicaţie foarte posibilă în legătură cu prezenţa membrilor galeriilor de fotbal la manifestaţii o dă Mirel Curea, vechi ziarist, într-o postare pe Facebook:

„Asemenea medii cu potenţial criminogen sunt foarte bine penetrate informativ. De asemenea, pot fi folosite şi operativ, prin intrmediul agentilor infiltraţi şi al informatorilor recrutaţi din interiorul lor. Cine le poate penetra informativ şi cine le poate folosi operativ, o întrebare inutilă, cu răspuns în sintagma care defineşte acest tip de schemă de lucru: informativ-operativă. Serviciile cu atribuţiuni clare în sensul arătat mai sus nu pot fi decât UM 0962 şi SRI.
Scopul pentru care ar fi fost împinşi într-o asemenea schema operativă? Discreditarea protestelor împotriva regimului Băsescu şi la nevoie furnizarea de argumente pentru interzicerea adunărilor publice.