Înainte de a-i acuza pe politicieni de toate relele lumii, câţi dintre noi se gândesc că România de astăzi nu este o moștenire de la părinţii noștri, ci o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri? Și câţi dintre noi rezistăm cu adevărat prezentului, ca să ne pregătim viitorul? Câţi nu ne lăsăm trași înapoi în mocirla lipicioasă a sistemului?

Un vechi basm chinezesc povestește despre un om care dorea să schimbe totul. La 20 de ani voia să schimbe lumea. La 30 de ani visa să-și schimbe ţara. La 40 de ani dorea să-și schimbe măcar orașul. Apoi, la 50 de ani, nu mai spera decât să-și schimbe împrejurimile, cartierul, prietenii. La finalul vieţii și-a dat seama că trebuia să se fi schimbat mai întâi pe sine. Probabil că la bătrâneţe vom înţelege pe deplin ce a spus Regele în faţa Parlamentului. Vom înţelege că trebuia, înainte de toate, să ne schimbăm pe noi înșine. Dar atunci va fi prea târziu. Câţi dintre noi rezistăm prezentului, ca să ne pregătim viitorul?

A venit, iată, şi a doua zi. Şi a treia. 25 octombrie a fost o zi superbă. Cu cât această zi a fost mai deosebită, cu atât cea de ieri şi cea de astăzi mi se par mai goale. Acestea  și toate cele ce vor urma.

Am fost prezent în balconul Parlamentului, atunci când Regele Mihai și-a rostit discursul. L-am ascultat cu emoţie și, pentru a fi sigur că nu mi-a scăpat nimic, am recitit discursul acasă. Cei mai mulţi comentatori politici au evocat ideile din discurs, au comentat ţinuta și verticalitatea extraordinară a vorbitorului, s-au referit la manifestările superbe de la Operă și la dragostea cu care Regele a fost înconjurat.

Aproape toţi au remarcat că, în data de 25 octombrie, au trăit o zi - o singură zi - în normalitate! Apoi ne-am întors cu toţii în România noastră cea de toate zilele, o ţară în care aproape nimic nu este normal și firesc. Nici evenimentele de zi cu zi, nici știrile și subiectele de la televizor, nici problemele cu care ne confruntăm în cele mai variate situaţii - într-un cuvânt aproape toată existenţa noastră cotidiană. Cu atât mai neagră mi se pare ziua de azi , cu cât citesc și recitesc discursul Regelui. Pentru că am impresia că noi nu vom face nimic, sau aproape nimic, din cele rostite de Rege.

Recitind discursul Regelui 

Am văzut în Parlament reprezentanţi ai puterii care îl aplaudau în picioare pe Regele Mihai. Mulţi dintre ei erau emoţionaţi, și au reacţionat ca atare ascultând un discurs al celui care face parte deja din manualele de istorie. Cu excepţia lui Culită Tărâţă, al cărui gest nesimţit a fost remarcat în imaginile transmise de toate televiziunile, ceilalţi parlamentari au apreciat, fie și din politeţe, spusele Regelui. Asta nu însemnă că, începând de a doua zi nu vor mai patrona baronii locali din circumscripţiile lor și nici că se vor gândi, de aici înainte, de două ori înainte să-și aranjeze afacerile. Nu cred că le va sta mintea, înainte de toate, la interesul naţional și nici că îi va preocupa prea tare dezbinarea care există în ţara, așa cum a cerut Regele în discursul sau. Nici bolnavii sau cei bătrâni nu se vor afla în topul listei lor de priorităţi, chiar dacă știu bine că aceștia trec, de două decenii, prin situaţii înjositoare.

Recitind discursul Regelui mă întreb câţi parlamentari, indiferent de partidul din care fac parte, sunt preocupaţi de faptul că politica este o sabie cu două tăișuri? Câţi sunt conștienţi de faptul că democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească? Câţi se gândesc să se retragă pentru faptul că România, că toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi și pricepuţi? Câţi nu au uitat deja de românii și pământurile românești care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă?

Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, spunea Regele Mihai. La noi, de multe ori, nici măcar instituţiile statului nu sunt guvernate de legi, cât despre etică ce să mai vorbim. Simţul datoriei, iubirea de ţara și competenţa nu sunt, din păcate, criteriile principale ale vieţii publice. Și nu vor fi nici în continuare, în ciuda apelului făcut de Rege. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere și bunul plac nu au ce căuta în instituţiile românești ale anului 2011, spunea Majestatea Sa. Cu toate acestea, este de ajuns să ai un cât de mic contact cu autorităţile statului spre a te convinge de contrariul. Câţi funcţionari de stat și-au pus măcar odată problema că reprezintă statul român în faţa cetăţeanului?

Ceva s-a mișcat în inimile românilor. E suficient?

Discursul Regelui Mihai a mișcat, se pare, ceva în inima românilor, din moment ce orice căutare pe Google care începe cu ”discu” primește automat din partea portalului de căutare, drept primă opţiune, sugestia ”discursul Regelui Mihai”. Românii par să fi citit în număr mare spusele Regelui, dar nu există nici o garanţie că vor proceda în consecinţă. Lăsând la o parte pe politicieni, câţi dintre noi ne gândim la faptul că lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă și fără memorie, așa cum ne-a cerut Regele? Câţi dintre români nu au ajuns să fie cinici, să vadă totul numai în funcţie de interesul lor îngust? Câţi se gândesc zilnic la faptul că lașitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa? Câţi sunt preocupaţi de faptul că cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate și democraţie, sunt identitatea și demnitatea?

Avem noi, după douăzeci de ani, un comportament public rupt complet și definitiv de năravurile trecutului, așa cum ne cere Regele Mihai?

Înainte de a-i acuza pe politicieni de toate relele lumii, câţi dintre noi se gândesc că România de astăzi nu este o moștenire de la părinţii noștri, ci o ţara pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri? Și câţi dintre noi rezistăm cu adevărat prezentului, ca să ne pregătim viitorul? Câţi nu ne lăsăm trași înapoi în mocirla lipicioasă a sistemului?

A cunoaște calea nu înseamnă neapărat a merge pe ea                     

Ziua de ieri, când aniversarea Regelui s-a încheiat, a seamănat pentru mulţi români cu o mahmurelă trecătoare. 25 octombrie i-a marcat, poate, pe mulţi semeni de-ai noștri, însă vor trece repede peste asta și vor dori s-o uite, așa cum dorim să trecem mai repede peste remușcările de după o beţie cruntă.

Știm cu toţii că este o diferenţă enormă între a cunoaște calea cea dreaptă și a merge pe acea cale. Cea mai bună dovadă este însuși faptul că mulţi dintre noi intuiam, de fapt, ce urma să ne spună Regele! Nici politicienii și nici noi, oamenii obișnuiţi, n-am fost surprinși de discursul său. Poate din această cauză un deputat PDL a afirmat că Regele n-a spus nimic memorabil. Desigur, cu puţina minte pe care o are, respectivul deputat nici măcar n-a realizat că acest lucru este, de fapt, lucrul cel mai grav. În definitiv, până și el era pe deplin conștient de toate chestiunile ridicate de Rege, dar nu și-a pus niciodată problema că tocmai el este plătit ca să elaboreze legi mai bune, care să schimbe aceste lucruri. Acest individ obscur cunoaște demult calea cea dreaptă, însă n-ar urma-o nici împins de la spate.  

Ne împiedicăm de adevăr. Apoi ne ridicăm și pornim mai departe           

Cu toate acestea, discursul Majestăţii sale n-a fost unul banal. Ci doar unul normal, rostit firesc de un om impregnat de decenţă. Un om care s-a născut, a crescut și a fost educat într-o altă Românie, într-o Românie normală. Acestui fapt datorăm și senzaţia că pe 25 octombrie am trăit o zi caldă și liniștită, într-o ţara normală.

Winston Churchill spunea că uneori oamenii se împiedică de-a dreptul de adevăr, dar de cele mai multe ori se ridică și pornesc mai departe. Pe 25 octombrie Regele ne-a pus piedică. Același lucru l-a făcut și în anul 1992, cu ocazia vizitei de Paște. Atunci, ca și acum, am trăit emoţii profunde și am avut senzaţia - pentru o zi - că trăim într-o ţară normală. Apoi ne-am ridicat, am lăsat adevărul în drum, și am mers mai departe. Milionul acela de oameni prezenţi atunci în stradă a uitat repede ce i s-a întâmplat și s-a lăsat prins, alături de alte 20 de milioane de români, în vâltoarea unei tranziţii ce nu s-a încheiat nici până astăzi.

Ca să schimbăm ţara ar trebui să ne schimbăm pe noi înşine

Un vechi basm chinezesc povestește despre un om care dorea să schimbe totul. La 20 de ani vroia să schimbe lumea. La 30 de ani visa să-și schimbe ţara. La 40 de ani dorea să-și schimbe măcar orașul. Apoi, la 50 de ani, nu mai spera decât să-și schimbe împrejurimile, cartierul, prietenii. La finalul vieţii și-a dat seama că trebuia să se fi schimbat mai întâi pe sine. Dacă ar fi făcut asta la timp,  și-ar fi schimbat prietenii, apoi orașul, pe urmă ţara, iar în cele din urmă ar fi reușit să schimbe lumea, spunea bătrânul chinez.

Probabil că la bătrâneţe vom înţelege pe deplin ce a spus Regele în faţa Parlamentului. Vom înţelege că trebuia, înainte de toate, să ne schimbăm pe noi înșine. Dar atunci va fi prea târziu. Nimic nu va mai putea transforma existenţa noastră cotidiană, o existenţă pe care o deplângem cu toţii. Existenţa aceea care ar fi putut să fie altfel, dar n-a fost. Vom spune din nou ca e mare păcat de ţara asta, caci e aşa de frumoasă, dar e populată! Vom da din umeri şi vom merge pe drumul nostru. Fără Rege, făra sprijin şi înţelegând prea târziu ce ne spunea atunci, atât de simplu, Mihai I de România!