Într-o seară de decembrie a anului 1990, cu câteva zile înaintea Crăciunului, păşeam pentru prima dată, împreună cu cîţiva colegi de la Conservator, pe treptele celor trei partide istorice: PNŢCD, PNL şi PSDR. Eram primii colindători, după cum aveam să aflăm.Ţin minte că la PNL am dat mâna cu domnul Radu Câmpeanu, la PNŢCD ne-a primit la uşă, zâmbind pe sub mustaţa-i inconfundabilă, Radu Vasile, iar la PSDR, în sediul seniorului Cunescu… ei, aici a fost o întâmplare mai deosebită. 

Nu ne anunţasem că venim. Era seară, târziu, după ce îi vizitasem deja pe liberali. Am intrat în holul central al impunătoarei vilei de pe actuală stradă Dem I. Dobrescu, vis-a-vis de galeriile Orizont. Era totul luminat. Am aşteptat câteva momente, dar nu vedeam pe nimeni. În faţă, scările de marmură. Am început să cântăm pe patru voci. Acustica era deosebită. După câteva măsuri, sus, în capul scărilor, a apărut un cap. A stat aşa, câteva secunde. Apoi altul, şi altul. Câteva persoane au început să coboare timid, încercând parcă să nu ne întrerupă şi, după primul colind, ne-au poftit sus, într-o sală mare de şedinţe. „Doamne, ce ne-am speriat. Credeam că e o provocare! Că cineva a lăsat un radio cu…o bombă”, ne-a spus o doamnă, trăgându-şi sufletul de emoţie. „Nu am mai auzit niciodată colinde cântate atât de frumos”, a continuat.  

Era în anul cu „Piata Universităţii”, după experienţele îngrozitoare de la prima mineriadă. Lumea era încă speriată. Partidele istorice erau încă amenințate. Am mai cântat şi sus. Chirescu, Brediceanu, Drăgoi, Vidu, Gheorghe Cucu… Ţin minte că regretatului domn Cunescu îi dăduseră lacrimile. Și noua. Ne-au îmbrăţişat, ne-au făcut ceaiuri, ne-au dat portocale, ciocolată… Tocmai aranjau pachete cu lucruri pe care să le trimită prin ţară, oamenilor nevoiaşi, cadou de Crăciun. I-am ajutat. Apoi am rămas şi am vorbit despre situaţia politică până târziu, în noapte. 

Toată perioadă aceea am colindat, inclusiv în zilele de Crăciun. Deja ne chema multă lume. Ne trimiteau de la unii la alţii, îşi dădeau telefoane, ne pofteau la masă: „Dragă, vezi că îţi trimit nişte studenţi!” Cred că am trecut pe la mai toţ intelectualii publici prezenţi în „Piaţa”. Cântam, apoi rămâneam cu fiecare să mai discutăm, în acea atmosferă de sfântă sărbătoare… ”Să veniţi neapărat şi la anul”

Anii aceia de la începuturile democraţiei „originale” au fost pentru mine cei mai sinceri ani. Plini de idealuri. De câte ori mi-i amintesc, îmi amintesc şi colindele pe care astăzi nu le mai aud decât înregistrate de corul Madrigal şi revăd cu ochii minţii  lacrimile de fericire ale celor care ascultau şi ne binecuvântau, făcându-mă să am în permanenţă un nod în gât. Nu era deplină libertate, dar era mai multă speranţă şi credinţă. Şi o apropiere caldă şi naturală între oameni. M-am încărcat atunci de frumos, de spirit, cât pentru o viaţă. Moş Crăciun revenise, pentru o întreagă naţiune, într-o prea scurtă metamorfoză de la comunistul Moş Gerilă la comercialul Santa Claus de astăzi. Oare se va mai întoarce vreodată acel Moş Crăciun?

Sursa foto http://oradereligie.wordpress.com