Revelionul de la televizor de altădată avea o calitate incontestabilă: te distra, te făcea să te simţi bine, te integra în atmosfera de petrecere.

E drept, alternativele de revelion în perioada comunistă erau destul de puţine, iar televizorul era unica şansă de a “condimenta” unica sărbătoare de iarnă încurajată de regimul politic. De revelion venea Moş Gerilă, de revelion îţi împodobeai bradul şi propaganda comunistă încerca să anuleze Crăciunul promovând această sărbătoare a “trecerii dintre ani”.

Tot acum se permitea, oficial, detensionarea relaţiei dintre cetăţean şi statul comunist. Ironii subtile, dar suficient de transparente pentru urechile „educate” cu bancuri ale cetăţenilor-victime ale regimului comunist, transpăreau în momentele umoristice care pigmentau programul de revelion.

Merita să urmăreşti cu atenţie programul de revelion pentru a vedea ce mai „scapă” Toma  Caragiu, sau ce mai spune Amza Pelea. Era o necesară încercare de descărcare a tensiunii nervoase cumulate într-un an de dictatură. Regimul comunist o îngăduia, o încuraja, într-un fel.

De altfel, toţi marii actori umorişti din acea epocă erau favorizaţi-protejaţi de către regimul comunist. Statutul lor de persoane publice, de formatori de opinie, îi aşeza cumva într-un soi de nomenclatură din afara nomenclaturii oficiale a partidului.

Dacă urmărim textul momentului umoristic „Omul cu şopârla” (text de Dan Mihăescu şi Grigore Pop, interpretarea lui Toma Caragiu) vom vedea multe....şopârle. Unele pot să fie sopârle de pe lângă dosarele de cadre, „şopârla dosaris”, dar şi....”şopârliţa liberă”, de fapt Europa liberă, pe care o ascultă (oare întâmplător?) un agramat.

„Aşa-i la tenis” este un alt text cu „probleme”. Mai întâi, de ce tenis? Motivul este acela că tenisul era sportul preferat al liderilor comunişti. Ca atare, tenisul devine un sport „de partid” dar şi un sport „al birocraţiei”, o cale spre promovare dar şi spre....retrogradare.

Textul este dominat de mecanismele psihologice (auto)defensive dezvoltate de toţi supravieţuitorii din regimul comunist. Această mentalitate de supravieţuitor, care a dominat toată perioada comunistă şi bună parte din postcomunism, este responsabilă de situaţia în care se găseşte România.

În 2011 (şi să sperăm că nu şi în 2012) această mentalitate a revenit în forţă.... că aşa e în tenis.

Cu „Un telefon discret” rămânem în aceeaşi mentalitate a micilor afaceri de supravieţuire.

Ironia contra regimului vizează campania dusă de partid împotriva religiei. Dialogul dintre Gicu (Toma Caragiu) şi Marcel (Octavian Cotescu) este savuros, tocmai din această perspectivă, a parodierii limbii de lemn a propagandei comuniste.