Cum se câştigă un loc de muncă la Google? Cosmina Dorobanţu, primul reprezentant Google România, descrie pentru Spunesitu.ro drumul pe care l-a avut de parcurs, din România până la Sillicon Valley şi apoi la Oxford, unde îşi definitivează teza de doctorat. Un avantaj pentru ea a fost faptul că şi-a făcut studiile universitare în Statele Unite, la Reed College. Cosmina Dorobanţu vorbeşte şi despre diferenţele dintre cele două sisteme de învăţământ, cel occidental, axat pe descoperirea şi promovarea talentelor studenţilor şi bazat pe metoda socratică, şi cel românesc, care-i împinge pe elevi să „fenteze” sistemul şi să trişeze, despre pasiunea sa pentru economie şi despre viitorul României.

Am plecat pentru prima oară în 1996, la vârsta de 16 ani, cu o bursă oferită de Fundaţia Soros şi American Secondary Schools for International Students and Teachers

 Când şi cum ai plecat din România?

Am plecat pentru prima oară în 1996, la vârsta de 16 ani. Când eram în clasa a 10-a, Fundaţia Soros şi organizaţia ASSIST (American Secondary Schools for International Students and Teachers) au scos la concurs patru burse pentru elevii români. Bursele le ofereau câştigătorilor posibilitatea de a urma clasa a 11-a într-un liceu privat de top din Statele Unite. Am câştigat una din cele patru burse şi pe 23 august 1996 - o dată oarecum ironică - am plecat pentru prima oară în State.

Am stat la o familie americană de care m-am ataşat şi cu care mă văd şi ţin legătura şi în ziua de astăzi

 Cum au fost primii ani în străinătate? Ţi-a fost greu sau uşor să te adaptezi la stilul de viaţă de acolo?

Iniţial, am stat numai un an în State. M-am întors în România la sfârşitul clasei a 11-a, ca să îmi termin liceul şi să îmi dau bacalaureatul. Dar o parte din mine a rămas acolo. Mi-a plăcut extraordinar de mult. Am stat la o familie americană, de care m-am ataşat şi cu care mă văd şi ţin legătura şi în ziua de astăzi. Ei m-au învăţat să iubesc cultura americană, mi-au transmis optimismul lor şi mi-au arătat importanţa de a avea o deschidere către oameni, culturi diferite şi idei noi. Eu, la rândul meu, le-am stârnit interesul pentru Europa de Est. Au venit în România şi au rămas uimiţi nu numai de locurile pe care le-au văzut, ci şi de căldura oamenilor pe care i-au întâlnit. Fiica lor mai mică, după ce a terminat facultatea în State, s-a mutat în Bosnia, cel mai apropiat loc de România unde a reuşit să îşi găsească un loc de muncă. Stăteam de vorbă cu ei, ultima oară când ne-am văzut, în primăvara acestui an: dacă nu ar fi fost ei, nici eu nu m-aş fi întors în State la facultate şi dacă nu aş fi fost eu, nici ei nu ar fi ajuns vreodată în Europa de Est. Ne-am deschis, reciproc, ochii.

Cu toate că am terminat economia la Reed College, nu mi-aş fi primit diploma de facultate fără să fi citit „Iliada”, fără să fi scris un eseu despre Seneca, fără să fi tradus Platon din greaca antică

 Pentru cei care nu au studiat în străinătate, nici măcar un semestru, este dificil să conceapă un sistem de educaţie axat în totalitate pe nevoile studentului. Cum ţi s-a părut felul în care americanii înţeleg învăţământul? Ce facultate ai făcut şi de ce?

Mi-am făcut facultatea la Reed College, o universitate de 1 200 de studenţi din Portland, Oregon. Când am citit pentru prima oară despre această universitate, m-am îndrăgostit de ea. Reed era o comunitate de intelectuali; un loc în care, ca student, mergeai numai dacă erai pregătit ca întâlnirile cu prietenii să ţi le dai în bibliotecă, ca dezbaterile din timpul cursurilor să continue în camerele de cămin şi ca profesorii să aibă aşteptări aproape de neatins de la tine. Era, cu alte cuvinte, tot ce îmi doream. Fiecare curs avea în jur de 10, maximum 15 studenţi. Predarea se făcea după metoda socratică, în care rolul profesorului era să stabilească în prealabil tema de discuţie, iar rolul nostru, al studenţilor, era să ne pregătim intens şi să dezbatem timp de o oră, două, ideile propuse. Accentul se punea atât pe ştiintele exacte, cât şi pe literatură şi istorie. Cu toate că am terminat economia la Reed College, nu mi-aş fi primit diploma de facultate fără să fi citit „Iliada”, fără să fi scris un eseu despre Seneca, fără să fi tradus Platon din greaca antică sau fără să fi dezbătut, până seara târziu, "Etica Nicomahica." În vacanţele de vară, când veneam în România, mă minunam de cât timp liber aveau foştii mei colegi de liceu. Ei, la rândul lor, se minunau de cât de puţin timp liber aveam eu.

În America, aş fi intrat în pământ de ruşine şi aş fi avut coşmaruri, dacă mi-ar fi trecut prin gând să copiez la vreun examen. Pentru fostul meu coleg de liceu din România, acest lucru era de neînţeles

Un fost coleg mi-a spus, la un moment dat, că nu înţelege de ce învăţ atât de mult, fiindcă el auzise că e foarte uşor de copiat în State. Avea dreptate: la examen, profesorii ne dădeau subiectele şi plecau din sală. Ba chiar şi noi aveam voie să plecăm şi să ne scriem lucrarea în bibliotecă, sau în camera de cămin, atâta timp cât ne întorceam cu ea în sala de examen, înainte de a expira timpul alocat. Cu toate acestea, însă, nu mi-a trecut niciodată prin cap să copiez. Profesorii noştri trăiau pentru noi. Erau în birou în fiecare zi, de la 6 dimineaţa până la 8 seara, şi ne stăteau la dispoziţie oricând, pentru orice nelămurire aveam. Le cunoşteam familiile, fiindcă ne invitau des la ei acasă, la cină. Ne respectau şi ne tratau nu ca pe nişte studenţi, pe care îi vor avea doar timp de un semestru, ci ca  pe nişte oameni care aveau potenţialul să devină viitorii lor colegi de breaslă. Dacă cineva depune atâta efort, pentru ca tu să ai o educaţie bună, pune atâta suflet în materia pe care o predă şi îţi acordă ţie, ca student, atâta încredere, îţi este imposibil să îl înşeli. Aş fi intrat în pământ de ruşine şi aş fi avut coşmaruri ani la rând, dacă mi-ar fi trecut prin gând să îmi deschid cartea ca să copiez la vreun examen. Pentru fostul meu coleg de liceu din România, din păcate, acest lucru era de neînţeles.

În 2003, mai toţi cei care obţineau posturi la Google erau proaspeţi absolvenţi de universitate. Procesul de selecţie, care era foarte dur, a jucat un rol important în crearea acestui grup de angajaţi motivaţi şi dedicaţi meseriei lor

 A ajunge direct de pe băncile şcolii angajat la Google este o realizare impresionantă. Cum ai ajuns specialist pe România la Google? Ce atribuţii are postul tău?

În 2003, mai toţi cei care obţineau posturi la Google erau proaspeţi absolvenţi de universitate. Vârsta medie a angajaţilor era de 25 de ani. Eram tineri şi ambiţioşi. Nu aveam familii, majoritatea dintre noi, aşa că ne petreceam tot timpul la serviciu. Aveam zece zile de concediu pe an şi, de multe ori, nici nu ni le luam pe toate. Ni se părea normal ca şefii noştri să ne sune la două noaptea cu propuneri de proiecte noi, sau să nu fim singuri la birou, dacă mergeam duminica. Procesul de selecţie, care era foarte dur, a jucat un rol important în crearea acestui grup de angajaţi motivaţi şi dedicaţi meseriei lor. Mie, iniţial, mi s-a oferit o poziţie temporară, de probă, la Google, după ce am trecut de două interviuri şi două teste scrise. În timpul perioadei de probă, care a durat şase săptămâni, munca mea a fost evaluată în fiecare zi de o echipă de angajaţi. Pe baza rezultatelor mele, această echipă de angajaţi m-a recomandat, la sfârşitul perioadei de probă, pentru o poziţie permanentă. Am mai avut alte şase interviuri şi numai după aceea am semnat un contract pentru o poziţie permanentă. Acesta era, în mare, parcursul oricărui candidat care îşi dorea să obţină un loc de muncă în departamentul în care lucram. Nu am fost un caz aparte. Programul de specialişti pe ţară s-a înfiinţat în 2004. Google devenea o companie globală şi nu ne mai permiteam să lansăm produsele ca şi când ele urmau să fie folosite numai de vorbitorii de limbă engleză.

Mi-a spus că, dacă accept acest rol, voi fi nu numai reprezentatul României în interiorul companiei, dar şi responsabilă de succesul companiei Google în  România

Utilizatorii noştri din diverse ţări au fost cei care ne-au tras de mânecă şi ne-au rugat să fim puţin mai atenţi. Să vă dau câteva exemple. Când am lansat Gmail, numele unor contacte apăreau în interfaţă, scrise cu roşu. Am aflat, mai târziu, că în China antică, culoarea roşie era rezervată morţilor. Când cineva murea, numele acelei persoane era scris sau pictat pe piatra de mormânt cu roşu. În zilele noastre, unii chinezi au păstrat această noţiune şi consideră că apariţia numelui unei persoane în roşu nu este de bun augur. Am schimbat culorile folosite în interfaţa Gmail, în momentul în care utilizatorii chinezi ne-au semnalat acest lucru.

Un alt exemplu este Orkut, o reţea de socializare lansată de Google în 2004. Orkut poartă numele inginerului turc care a creat această reţea. Am aflat, după ce am lansat acest produs, că în limba finlandeză, Orkut are o semnificaţie aparte, pe care nu o pot reda. Tot cu Orkut am aflat că în Japonia, unul din primele lucruri pe care vrei să le ştii despre un prieten sau prietenă este grupa lui sangvină. Asemenea zodiei la noi, grupa sangvină în cultura japoneză e asociată cu anumite trasături. În interfaţa lansată de noi nu era nicio rubrică pentru grupa sangvină, o lacună care ne-a fost semnalată de utilizatorii japonezi.

Sunt multe alte exemple, dar ideea de bază este aceeaşi: Google era folosit peste tot în lume şi nu mai puteam să nu ţinem cont de specificităţile lingvistice şi culturale. Eu am aflat de acest program de specialişti pe ţară prin email. Doamna care se ocupa de el mi-a trimis un mesaj în care mi-a prezentat programul şi mi-a spus că mă contactează deoarece atât directorul, cât şi colegii mei, m-au recomandat pentru poziţia de specialist pe ţară pentru România. Mi-a rămas în minte o frază din emailul acestei doamne: mi-a spus că, dacă accept acest rol, voi fi nu numai reprezentatul României în interiorul companiei, dar şi responsabilă de succesul companiei Google în  România. Mi s-a părut o mare dovadă de încredere. Aveam 24 de ani, la vremea aceea. Cred că mi-a luat cinci secunde să îi răspund că accept rolul cu cea mai mare plăcere. În noua mea funcţie, aveam mai multe atribuţii: să identific oportunităţile de lansare de produse în România, să urmăresc evoluţia pieţei şi, nu în ultimul rând, să mă asigur că orice produs lansat în România corespunde cerinţelor locale.

Am stat cinci ani la Google, din august 2003 până în iulie 2008, când mi-am dat demisia pentru a-mi începe programul de masterat. Încă mă identific cu ei

 Google reprezintă nouă ipostază a visului american, reuşind să devină, în doar un deceniu, una dintre principalele companii pe piaţa americană şi mondială. Care crezi că ar putea fi impactul Google asupra pieţei româneşti?

De câţiva ani, Google publică un raport în care calculează impactul economic anual pe care compania îl are în Statele Unite. Pentru 2010, cifra raportată este de 64 de miliarde de dolari. Ar fi interesant de văzut cifrele pentru România. E clar că sunt mult mai mici, dar şi piaţa este mai mică.

 Cum ai ajuns la Oxford şi de ce? Poţi să ne destăinui subiectul tezei tale de doctorat?

Mi-am făcut anul trei de facultate la Oxford şi mi-a plăcut foarte mult. Lucrul acesta m-a ajutat nu neapărat să intru la masterat, ci să am încredere să îmi depun candidatura. Când eşti în afara Oxford-ului, sau Cambridge-ului, sau Harvard-ului, te gândeşti că foarte puţini oameni ajung să studieze la aceste universităţi. Odată ajuns şi integrat în structurile universităţilor, însă, îţi dai seama că, de fapt, nu e chiar aşa. Oxford-ul are 21 000 de studenţi. Odată ce realizezi acest lucru, începi să prinzi încredere: dacă 21 000 de oameni au obţinut un loc aici, de ce nu aş putea şi eu? Mi-am depus candidatura pentru programul de masterat în economie, de la Oxford, în iarna anului 2007. Într-o seară de martie, în 2008, am ajuns pe la unsprezece şi jumătate acasă, după o zi lungă la serviciu. Spre marea mea bucurie, am găsit în cutia poştală o scrisoare care începea cu "suntem încântaţi să vă putem comunica faptul că încercarea dumneavoastră de a obţine un loc la Universitatea Oxford a fost încununată de succes." De când am terminat facultatea, am avut acest vis: de a-mi continua studiile în economie. Iniţial, mi-am propus să lucrez numai un an şi să mă întorc în lumea academică. Nu m-am putut desprinde de Google, însă, după numai un an. Am stat cinci ani, din august 2003 până în iulie 2008, când mi-am dat demisia, pentru a-mi începe programul de masterat. Şi, chiar şi după cinci ani, am plecat de la ultima cină, cu echipa mea, cu lacrimi în ochi. Încă mă identific cu ei. Când vorbesc de Google, folosesc persoana întâia, în loc să folosesc persoana a treia. E o obişnuinţă de care mi-e tare greu să scap. Când am plecat, mi-au făcut o ofertă în care se angajau să-mi returneze taxele de şcolarizare de masterat, dacă mă întorc să lucrez pentru ei la terminarea studiilor. Încă nu m-am întors, dar nu se ştie niciodată ce îmi rezervă viitorul.

În Statele Unite, în 2010, s-au cheltuit 142,5 miliarde de dolari pe produse achiziţionate online. La nivel global, această cifră este mult mai mare. Ca economişti, nu ştim mare lucru despre acest tip de comerţ. Am rămas în urma tehnologiei. Eu îmi doresc să remediez acest lucru

Ajunsă la Oxford, mi-a trecut supărarea. Am fost atât de fericită să merg din nou la cursuri, să-mi petrec zilele în bibliotecă, să simt emoţiile examenelor şi să mă implic, din nou, în cercetare. Mi-a plăcut atât de mult, încât la sfârşitul programului de masterat, când departamentul de economie mi-a oferit posibilitatea să-mi fac şi doctoratul aici, nu am putut refuza. Am rămas la doctorat şi studiez o temă dragă: comerţul online. În Statele Unite, în 2010, s-au cheltuit 142,5 miliarde de dolari pe produse achiziţionate online. La nivel global, această cifră este mult mai mare. Ca economişti, nu ştim mare lucru despre acest tip de comerţ. Am rămas în urma tehnologiei. Eu îmi doresc să remediez acest lucru şi să descopăr, printr-o analiză statistică a tranzacţiilor efectuate online, care sunt regulile acestui nou joc.

Universităţile britanice, în ceea ce priveşte dotările, proiectele de cercetare şi salariile profesorilor, nu vor putea face faţă concurenţei universităţilor din Statele Unite, dacă vor continua să se bazeze numai pe finanţare publică

 Mărirea taxelor de studiu a provocat, la sfârşitul anului trecut, un val de proteste ale studenţilor din Marea Britanie, unele din ele degenerând în acte de vandalism şi violenţă. Ce părere ai despre aceste măsuri de austeritate şi despre protestele studenţilor?

Studenţii supăraţi sunt, pe de o parte, de înţeles. Până în 1998, educaţia universitară a fost gratuită pentru britanici şi, din această cauză, au încă mentalitatea că este un lucru care li se cuvine. În 2004, guvernul a triplat taxele, mărindu-le de la 1 000 la 3 000 de lire. Anul trecut, le-a triplat din nou, dând dreptul universităţilor să ceară până la 9 000 de lire pe an universitar. E normal ca oamenilor să li se pară o nedreptate. Suma cerută pe un an de studii universitare reprezintă aproximativ 35% din salariul mediu anual pe economie. Este ca şi când în România li s-ar cere studenţilor să plătească 7 600 de lei pentru fiecare an de facultate pe care îl fac.

Pe de altă parte, însă, este de înţeles şi decizia guvernului de a mări taxele de studii. Universităţile britanice, în ceea ce priveşte dotările, proiectele de cercetare şi salariile profesorilor, nu vor putea face faţă concurenţei universităţilor din Statele Unite, dacă vor continua să se bazeze numai pe finanţare publică. Au nevoie de venituri adiţionale. Un an la Harvard costă 56 000 de dolari. Pe lângă veniturile din taxele de şcolarizare, universităţile din State fac rost de mulţi bani şi din donaţiile primite, în principal, de la foştii lor studenţi. Această cultură de a dona bani instituţiei care te-a şcolit nu prea există în Marea Britanie. Fără donaţii mari şi fără taxe de şcolarizare, instituţiile britanice de învăţământ superior vor rămâne în urmă.

Nu mai votăm, pentru că avem impresia că votul nostru nu mai contează. Nu mai spunem nimic, pentru că avem impresia că nimeni nu ne ascultă. Nu mai rămânem în ţară, pentru că avem impresia că viitorul există numai în afara graniţelor României. Mentalitatea aceasta trebuie schimbată

 În timp ce Marea Britanie a fost zguduită de protestele studenţilor şi de actele de vandalism din vara trecută, Grecia este în grevă generală, Spania se „indignează,” Franţa fierbe, iar Statele Unite ocupă Wall Street, România, afectată la rândul său de criză şi măsuri severe de austeritate, pare foarte apatică: protestul inspirat de mişcarea Occupy Wall Street din Bucureşti abia dacă a adunat o mână de oameni în Piaţa Unirii (dacă n-ar fi avut pancarte, ai fi crezut că stau la stop!). Cum îţi explici această apatie şi reticenţa românilor de a protesta? Va exploda, oare, şi la noi mămăliga?

De mult îmi pun această întrebare. Cum putem fi atât de îngăduitori, ca popor? Nu cred că e din nepăsare, fiindcă ne pasă, la toţi. Dacă stai de vorbă cu oamenii, individual, îţi vor spune că e strigător la cer faptul că în mai 2010, preşedintele a declarat că taie salariile bugetarilor şi pensiile, ca să nu se mărească TVA-ul, iar in iunie 2010, premierul a anunţat că, pe lângă scăderea salariilor bugetarilor cu 25%, se măreşte şi TVA-ul la 24%. Măsurile acestea nu au trecut neobservate. Lumea a luat aminte şi oamenii s-au plâns de cât de nedrepte li se par. Dar s-au plâns unul altuia, la un pahar de bere. Nu a existat un răspuns colectiv, organizat. De ce? Aici e marea tristeţe: ne pasă, dar nu facem nimic deoarece credem că nu putem face nimic. Nu mai votăm, pentru că avem impresia că votul nostru nu mai contează. Nu mai spunem nimic, pentru că avem impresia că nimeni nu ne ascultă. Nu mai rămânem în ţară, pentru că avem impresia că viitorul există numai în afara graniţelor României. Mentalitatea aceasta trebuie schimbată. Şi am convingerea că în rândul nostru, al tinerilor, se va schimba.

Când noi, economiştii, greşim, sute de milioane de oameni pot suferi decenii întregi

 Mare vâlvă a făcut, recent, afirmaţia lui Roubini după care Marx ar fi avut dreptate: „capitalismul se poate autodistruge.” Ca fost student în Statele Unite şi Canada, sunt familiar cu atracţia mediului academic şi a studenţilor din Occident faţă de ideile marxiste şi comuniste. Cum este văzut Marx şi teoriile sale economice la Universitatea din Oxford? Crezi că sistemul capitalist se poate autodistruge?

Nu cred acest lucru. E un slogan de propagandă, desprins de realitatea economică. Piaţa este cel mai bun mecanism de alocare a resurselor pe care le avem. Bineînţeles că nu este mecanismul ideal în fiecare situaţie. Piaţa nu va lua deciziile potrivite în ceea ce priveşte numărul de ani de şcoală pe care ar trebui să îi parcurgă un elev, sau numărul de zile de spitalizare de care are nevoie un bolnav. Dar, tocmai de aceasta, avem guvernanţi: pentru a interveni în domeniile în care ştim că piaţa nu ne ghidează către soluţia optimă. Cât despre Marx, în departamentul de economie de la Oxford, teoriile lui sunt văzute cum ar trebui să fie văzute: ca fiind irelevante. Scrierile lui nu au nicio pondere în cercetarea economică actuală. Cu toate acestea, cred că fiecare economist ar trebui să citească, la un moment dat în cariera sa, "Capitalul" lui Marx. E important să-l citim, nu pentru ideile expuse, ci pentru a vedea cât de departe de adevăr poate duce o teorie economică bazată pe premise greşite şi pentru a conştientiza faptul că atunci când noi, economiştii, greşim, sute de milioane de oameni pot suferi decenii întregi.

Economia României are nevoie de o viziune, iar la momentul de faţă, această viziune ne lipseşte cu desăvârşire

 Ce părere ai despre politicile de austeritate implementate în Europa, în general, şi în România, în particular? Este austeritatea o soluţie? Care crezi că este viitorul economic al României?

Mă bucur că mă întrebaţi de viitorul economic al României. Cu toţii, de altfel, ar trebui să vorbim despre viitor, dar suntem atât de obsedaţi de prezent, de azi, încât am uitat complet de ziua de mâine. Economia României are nevoie de o viziune, iar la momentul de faţă, această viziune ne lipseşte cu desăvârşire. Trăim în prezent şi, datorită acestui lucru, riscăm ca şi peste douăzeci de ani să vorbim, ca şi astăzi, de creştere economică preconizată de 1,5%. Ce înseamnă a trăi în prezent, în contextul economic actual? Măsurile de austeritate adoptate recent sunt întruchiparea, pentru mine, a ceea ce înseamnă carpe diem în economie. S-a scris mult despre tăierea salariilor bugetarilor şi pe această temă aş vrea să fac o singură remarcă. Dacă ne preocupă cheltuielile bugetare, nu ar trebui să căutăm bani numai în portofelul bugetarului sau al pensionarului. Ar trebui să ne preocupe, în egală măsură, eliminarea practicilor ilicite, precum deturnarea de fonduri şi transparentizarea gestionării companiilor de stat. Cât despre veniturile bugetare şi decizia de a majora taxa pe valoare adăugată la 24%, sunt de acord cu Guvernatorul BNR, care a caracterizat-o ca fiind cea mai periculoasă măsură de austeritate, datorită presiunii mari puse asupra mediului de afaceri.

Trei domenii ce au potenţialul de a deveni avantaje competitive pentru ţara noastră: turismul, agricultura şi tehnologia informaţiei

Partea tristă este că există o alternativă. În cazul veniturilor bugetare, principala problemă a României a fost şi, din păcate, rămâne evaziunea fiscală. Ea depăşeşte la ora actuală 10% din produsul intern brut. Administraţia noastră fiscală este un vast aparat birocratic, care reuşeşte să obţină venituri bugetare de doar 32,4% din PIB, cu mult sub media de 44% din Uniunea Europeană. Este clar că soluţia de viitor, în ceea ce priveşte obţinerea resurselor bugetare, este reformarea ANAF-ului. Avem nevoie de un proces eficient şi transparent de colectare a taxelor, nu de creşterea plafoanelor de impozitare.

Dacă problema noastră actuală este că trăim în prezent, cum putem să începem să trăim în viitor? În vara aceasta am avut deosebita plăcere să particip la „Forumul România Jună”, un eveniment organizat de Liga Studenţilor Români din Străinătate, care a reunit în 10 grupuri de expertiză tineri români cu performanţe academice şi profesionale deosebite. Fiecare grup a contribuit la trasarea „Programului România Jună”, un document ce sintetizează principalele direcţii de dezvoltare pentru România, propus şi asumat de tineri. În grupul de economie, am petrecut trei zile împreună cu colegii mei, formulând o viziune pentru România anului 2030.

Am identificat trei domenii ce au potenţialul de a deveni avantaje competitive pentru ţara noastră: turismul, agricultura şi tehnologia informaţiei. Soluţiile şi măsurile formulate de noi, care apar într-un raport disponibil online (http://www.romania-juna.eu/dezbatere/), conturează un proiect de dezvoltare economică pe termen lung, care aspiră să transforme România într-un nucleu turistic, un grânar şi un Silicon Valley al Europei. Trebuie să avem această viziune, acest ideal spre care tindem, pentru că numai aşa vom putea porni motoarele de creştere economică.

Raportul publicat de noi este doar un pas mic, dar important, pentru ca în România anului 2030 să nu mai fim nevoiţi să discutăm despre măsuri de austeritate. Este important, deoarece este încercarea noastră, a generaţiei tinere, de a porni un dialog despre priorităţile economice ale ţării, obstacolele cu care se confruntă şi măsurile care ar trebui adoptate. Speranţa noastră este ca factorii de decizie să răspundă apelului nostru de formulare a unei viziuni economice pe termen lung şi ca împreună să găsim soluţiile potrivite.

Îmi imaginez România copiilor noştri având tehnocraţi competenţi, politicieni cinstiţi şi partide politice care luptă pentru interesul public, nu personal

 În România persistă, încă, mitul tehnocratului, al specialistului care are soluţia la orice problemă, spre deosebire de politician care este caricaturizat drept corupt şi incompetent, cu toate că este dificil să implementezi o strategie economică, dacă nu beneficiezi de susţinere politică. Te gândeşti să te întorci în România? Te vezi jucând rolul tehnocratului sau al politicianului?

Îmi doresc să mă întorc în România şi am spus dintotdeauna că, în momentul în care voi simţi că îmi pot ajuta ţara mai mult din interiorul ei decât din afară, voi veni acasă. Mă atrage mai mult rolul tehnocratului, poate şi din cauză că nici unul dintre partidele politice actuale nu mă reprezintă. Sunt convinsă, însă, că lucrurile se vor schimba. Îmi imaginez România copiilor noştri având tehnocraţi competenţi, politicieni cinstiţi şi partide politice care luptă pentru interesul public, nu personal. Este un vis de-al meu, dar cred că dacă îţi doreşti cu adevărat, visele pot deveni realitate.